CELE CINCI LIMBAJE ALE IUBIRII

Cartea "Cele cinci limbaje ale iubirii", a aparut în 2000 şi îl are ca autor pe Gary Chapman. Este cunoscut în SUA mai ales prin seminariile pe problemele familiei pe care le conduce în întreaga ţară. În activitatea sa de consilier matrimonial, dr. Chapman îndrumă permanent cupluri căsătorite. Este autorul cărţilor de succes Spre o căsătorie înfloritoare, Speranţe pentru cei divorţaţi şi Cum se construiesc relaţiile interumane. Marele succes îl are cu seria Cele cinci limbaje ale iubirii." Iar cartea îşi merită pe bună dreptate titlul de "mare succes". Nu oferă cinci căi rapide de împlinire a unor vise, ci invită la un proces ce poate fi lung şi anevoios de cunoaştere a partenerului şi de întărire a comuniunii din cuplu.

Dacă este să o luăm pe firul cronologic al motivaţiei scrierii acestei cărţi, atunci trebuie să pornim de la metafora care l-a impresionat pe autor şi care expune un adevăr pe cât de simplu, pe atât de neglijat.
Metafora aparţine dr. Ross Campbell, psihiatru specializat în tratarea problemelor copiilor şi adolescenţilor: "În interiorul fiecărui copil, există un «rezervor afectiv» care de-abia aşteaptă să fie umplut cu iubire. Atunci când un copil se simte cu adevărat iubit, el se va dezvolta normal; dar când rezervorul este gol, copilul se va comporta în mod nedorit. În mare măsură, acest comportament necuviincios este motivat de dorinţa arzătoare de a umple «rezervorul iubirii»." Şi cum exemplele au puterea a sute de pagini de teorie, iată un exemplu concret povestit de Chapman:

"Îmi amintesc de Ashley care, la treisprezece ani, făcea deja tratament pentru o boală ce nu putea fi contractată decât sexual. Părinţii ei erau disperaţi. Erau furioşi pe Ashley, erau supăraţi pe şcoală, pe care o învinuiau pentru organizarea orelor de educaţie sexuală. Altfel, cum să fi făcut fetiţa una ca asta? - se întrebau ei.

De-a lungul conversaţiilor mele cu Ashley, ea mi-a povestit despre divorţul părinţilor săi pe când avea şase anişori. "Am crezut că tata a plecat de acasă pentru că nu mă iubea", mi-a zis ea. "Când mama mea s-a recăsătorit - aveam atunci zece ani - am simţit că ea avea acum pe cineva care s-o iubească, în vreme ce pe mine tot nu mă iubeşte nimeni. Îmi doream atât de mult să fiu iubită! L-am cunoscut pe băiatul acela la şcoală. Era mai mare decât mine, dar m-a plăcut. Nu-mi venea să cred. Era drăguţ cu mine şi, după o vreme, chiar am crezut că mă iubeşte. Nu voiam să fac dragoste, dar doream să fiu iubită."

"Rezervorul de iubire" al lui Ashley era gol de ani de zile. Mama ei şi tatăl ei vitreg îi satisfăcuseră nevoile imediate, dar nu-şi dăduseră seama de cumplita luptă afectivă ce se dădea în sufletul ei. Sigur că o iubeau pe Ashley şi chiar credeau că ea simte iubirea lor. Ei au descoperit abia când era prea târziu că, de fapt, nu vorbeau acelaşi limbaj afectiv cu Ashley.

Experienţa dramatică a lui Ashley pare a avea la bază faptul că "rezervorul de iubire" al ei era gol. Adevărata problemă este cum s-a golit acest "rezervor" şi, mai ales, cum s-ar putea umple el? O primă intuiţie o avem: fata avea nevoie să simtă iubire, pe când părinţii îi acordau cele necesare din punct de vedere material. "Nu vorbeau acelaşi limbaj afectiv".

Chapman a aflat răspunsul călătorind şi consiliind sute de cupluri din întreaga America. Evident, cuplurile apelează la consilier în momentele de criză şi nu în cele de bucurie, astfel că Chapman a recunoscut în fiecare caz rezervorul gol. Învăţându-i pe parteneri să descopere limbajul celuilalt, să vorbească pe limba celuilalt, a reuşit să salveze numeroase căsnicii. Aceasta nu înseamnă desigur că această carte se adresează exclusiv celor aflaţi în pragul divorţului; ea este utilă tuturor celor care cred că în relaţia cu partenerul (adică în primul rând soţul/soţia, dar nu numai, ci şi logodnicul/logodnica, mama, fratele etc) există loc pentru mai bine, sau este nevoie de mai bine.

Anii de observaţie l-au condus pe Chapman la concluzia că oamenii folosesc limbaje diferite ale iubirii. Aşa după cum unui chinez îi este dificil să comunice cu un francez, dacă fiecare cunoaşte doar propria limbă, la fel de dificil îi este şi unui cuplu în care fiecare foloseşte un alt limbaj afectiv. Am văzut mai sus că Ashley nu s-a simţit iubită de părinţi, deci satisfacerea nevoilor materiale nu era pentru ea o dovadă a iubirii, avea nevoie de altceva pentru a se simţi iubită. Părinţii nu "vorbeau" limbajul ei de iubire.

Chapman a identificat cinci limbaje de bază ale iubirii, care desigur pot avea nenumărate nuanţe (sau dialecte, pentru a păstra paralela). Iată cele cinci limbaje: 1. cuvintele de încurajare; 2. timpul acordat; 3. primirea de daruri; 4. serviciile; 5. mângâierile fizice. Fiecăruia, Chapman îi dedică un capitol în care analizează "dialectele", oferă numeroase exemple, ne ajută în recunoaşterea limbajelor în partenerii noştri. Din experienţa sa, se întâmplă prea rar ca într-un cuplu cei doi să vorbească acelaşi limbaj. Iar tentaţia fiecăruia este de a-şi exprima iubirea faţă de celălalt prin propriul limbaj, nu prin cel al partenerului. Aşa se ajunge la situaţii în care, de exemplu, el îi adresează ei cuvinte de apreciere, pentru că acesta este pentru el limbajul de iubire. Ea nu reacţionează la cuvinte şi trăieşte frustrarea faptului că soţul nu îi acordă timp (acesta fiind limbajul ei de iubire), timp de calitate şi nu timp petrecut împreună în faţa televizorului. Astfel ea nu îi adresează cuvinte de apreciere şi se intră într-un cerc ce în câţiva ani conduce la întrebarea atât de tristă: "Unde a dispărut dragostea?" Chapman relatează cum, pentru cazul tocmai expus, hotărârea soţului de a-şi petrece mai mult timp cu soţia, şi a soţiei de a fi mai atentă şi de a aprecia verbal calităţile soţului, au salvat căsnicia. Nu intrăm în mai multe exemple sau în prezentarea limbajelor.

Lecturând cele cinci capitole dedicate celor cinci limbaje ajungem la practică: descoperirea limbajului principal al iubirii al partenerului. După cum şi în viaţă nu toate lucrurile sunt în alb şi în negru, şi în cazul limbajelor nu este neapărat ca partenerul să fie caracterizat de un singur limbaj. Se poate să aibă un limbaj principal şi mai multe secundare. După cum spuneam şi mai sus, există nenumărate dialecte. Propriu-zis sunteţi invitat la a vă "explora", din punct de vedere emoţional, partenerul, pentru a-l cunoaşte. Înţelegându-l, nu o facem desigur pentru a-i exploata punctele slabe, ci pentru a-i vorbi pe limba lui, pentru a-i comunica sentimentele noastre astfel încât să le înţeleagă.

Cel mai simplu mod de a descoperi limbajul de iubire al partenerului este acela de a fi atent la modul în care îşi manifestă el iubirea: dacă îţi face constant mici atenţii, de exemplu, atunci este clar ce aşteaptă partenerul de la tine ca semn al iubirii tale. Dacă Dvs într-o lună de zile nu i-aţi făcut nici un mic cadou, fie el floare, carte sau altceva, atunci fiţi sigur că indicatorul "rezervorului" partenerului se îndreaptă spre roşu. Nu este greu să vă daţi seama când rezervorul este aproape gol: irascibilitate, lipsă de înţelegere pentru acţiunile celuilalt, tensiune, răceală... De la o maşină nu aşteptaţi să pornească fără benzină. Atunci de ce aţi aştepta ca o căsnicie (sau o relaţie între doi oameni, în general) să meargă cu "rezervorul" gol?

În special pentru soţi, înţelegerea limbajelor de iubire este esenţială, şi cu cât se face mai rapid, cu atât mai bine. Căsniciile, cel puţin marea majoritate, pornesc de la îndrăgostire, care nu înseamnă neapărat iubire. Când aceasta dispare, cei doi se trezesc şi încep să conştientizeze la celălalt ceea ce până acum nu văzuseră: omul cu calităţi şi defecte. Luna de miere se încheie, activitatea cotidiană se reia şi, cu timpul, se instalează rutina. Zi de zi ne alimentăm pe noi, pe copii dacă îi avem, maşina cu benzină, aparatele electrice cu curent, contul cu bani, dar nu alimentăm nevoia de iubire a partenerului. Învăţându-i însă limbajul iubirii, nu ne va fi greu să îi menţinem rezervorul plin.

Satisfacerea nevoii de iubire trebuie să fie o alegere zilnică, făcută din iubire. Nu putem spune: "nu pot învăţa limbajul de iubire al partenerului". Am ales din nou un fragment din carte, de data aceasta chiar o mărturie a autorului, şi încă una prozaică, pentru a arăta că iubirea nu trece (doar) prin stomac, ci şi prin aspirator.

Limbajul iubirii soţiei mele sunt "serviciile". Unul dintre lucrurile pe care le fac foarte des din dragoste este să dau cu aspiratorul. Credeţi că-mi face plăcere? Şi mama mă punea să dau cu aspiratorul. Pe toată durata liceului nu puteam să mă duc să bat mingea sâmbăta până ce nu terminam de dat cu aspiratorul prin toată casa. Pe atunci mi-am spus: "Când am să scap de aici, e clar că un lucru n-am să-l mai fac niciodată: n-o să mai dau cu aspiratorul. O să-mi iau o nevastă să facă asta."

Dar acum dau cu aspiratorul prin toată casa, şi încă foarte des. Există un singur motiv pentru care o fac. Iubirea. Nu poţi să mă plăteşti îndeajuns ca să o fac, dar o fac din iubire. Când o anumită acţiune nu-ţi stă în fire, ea constituie cea mai mare dovadă de iubire. Soţia mea ştie că atunci când dau cu aspiratorul o fac sută la sută din iubire pură, şi sunt răsplătit pentru tot ce fac.

"Disponibilitatea de a iubi, mai ales când partenerul nu te iubeşte, poate părea imposibilă pentru unii. O asemenea iubire poate presupune să apelăm la resursele noastre spirituale. Cu câţiva ani în urmă, când la rândul meu am avut probleme în căsnicie, am redescoperit nevoia de Dumnezeu. Ca antropolog, am fost învăţat să examinez datele. Am hotărât să descopăr rădăcinile credinţei creştine. Examinând datele istorice de la naşterea lui Cristos, dar şi viaţa, moartea şi învierea Sa, am ajuns la concluzia că moartea Sa este o expresie a iubirii, iar învierea Sa este dovada profundă a puterii Sale. Am devenit un adevărat "credincios". Mi-am dedicat viaţa Lui şi am descoperit că El furnizează energia spirituală interioară necesară iubirii chiar şi atunci când iubirea nu este împărtăşită.

Rata crescută a divorţurilor dovedeşte că mii de cupluri au trăit cu un rezervor de iubire gol. Numărul crescând de adolescenţi care fug de acasă şi se ceartă cu legea indică faptul că mulţi părinţi, care probabil au încercat sincer să-şi exprime iubirea faţă de copiii lor, au vorbit într-un limbaj nepotrivit. Cred că aceste concepte din cartea de faţă ar putea avea impact asupra căsniciilor şi familiilor noastre.

Visez la ziua în care potenţialul cuplurilor căsătorite va creşte simţitor spre binele omenirii, când soţii şi soţiile îşi vor putea trăi viaţa cu rezervoarele de iubire pline, astfel încât să-şi folosească întregul potenţial ca indivizi şi cupluri. Visez la ziua în care copiii vor putea să se dezvolte în cămine pline de iubire şi de siguranţă, când energia lor se va dezvolta canalizată fiind spre învăţătură şi spre a-i servi pe alţii, şi nu într-o veşnică încercare de a găsi iubirea pe care n-au avut-o acasă. Îmi doresc ca acest mic volum să reaprindă flacăra iubirii în căsnicia voastră şi în căsniciile a mii de alte cupluri asemănătoare.

Dacă ar fi posibil, aş înmâna această carte personal fiecărui cuplu şi i-aş spune: "E pentru voi. Sper să vă schimbe viaţa. Şi dacă o va face, daţi-o mai departe." Cum însă nu pot face asta, aş fi încântat dacă aţi da un exemplar din această carte familiei voastre, fraţilor şi surorilor, copiilor căsătoriţi, angajaţilor, celor de la club, de la biserică sau de la sinagogă. Cine ştie, poate că împreună ne vom vedea visul adeverindu-se."
Gary Chapman

sursa: http://www.profamilia.ro/revista.asp?id=2004_03_11