joi, 7 aprilie 2011

Despre dragoste si intretinerea ei



Orice persoana are doua nevoi fundamentale si anume aceea de a avea o identitate si de a fi legat emotional de alte fiinte umane.

Pentru unii dintre noi, mai ales de sex feminin, relatia emotionala cu partenerul era echivalenta cu negarea propriei identitati.

Intimitatea este traita ca o fuziune cu celalalt, ceea ce conduce la pierderea propriei personalitati.

Aceasta determina ca fiecare clipa, fiecare zi sa fie traita cu anxietate. T

eama de a nu pierde parteneruli nsemna autoanihilare, pierderea sensului existentei.

Dragostea la prima vedere este un mit....

De fapt, vorbim fie despre atractie fizica, fie de situatia in care EU investesc o anumita persoana ca fiind potrivita pentru a ocupa locul central in scenariul meu de viata.

Atentie, EU fac acest lucru, eu am anumite asteptari fata de aceasta persoana, fara sa o cunosc, fara sa ii cunosc nevoile si dorintele intr-o relatie de cuplu.

Este ca si cum as fi un regizor care ii da un rol in piesa sa unei persoane care nici macar nu este actor si ma astept ca acesta sa aiba prestatia profesionala a lui “Robert de Niro”.

Care ar fi raspunsul partenerului?

La inceput poate fi sau nu surprins, in functie de Ego-ul sau, se poate simti onorat pentru ca i s-a acordat o astfel de oportunitate , dar la un moment dat, asteptarile “regizorului” il vor coplesi.

Partenerul este ca o oglinda in fata careia ne construim identitatea.

In momentul in care oglinda nu mai exista, este ca si cum ne-am fi pierde pe sine, nu ne mai regasim.

Identitatea de sine se dezvolta, se modeleaza, se renegociaza in urma intalnirilor fundamentale din viata noastra, dar ea este conturata de primele raspunsuri pe care le primim in viata noastra.

Atunci cand parintii nu acorda atentia de care fiecare copil are nevoie pentru a se “construi”, copilul nu se vede prin ochii parintelui, nu afla mai nimic despre sine si atunci nu prea are cu ce sa isi dezvolte o identitate solida.


Daca atentia este inconstanta, imaginea despre sine a copilului si viitorului adult este neclara, ajungand sa “cerseasca”in privirile, cuvintele, gesturile celorlalti ceva care sa ii vorbeasca despre sine, sa se regaseasca.


Astfel, la maturitate, de cele mai multe ori partenerul este cel mai la indemana, investit cel mai puternic cu aceasta misiune existentiala.

La celalalt pol se afla parintii sufocanti, hiperprotectivi, care anuleaza din start orice incercare de independenta a copilului.

Totul se raporteaza la parinti, ca si cum copilul ar fi o particica din acestia pentru totdeauna si nu ar putea sa existe fara ei.

Astfel, viitorul adult va ajunge sa nu poata trai fara alta persoana, s-ar simti inutil si incomplet, singur fara “jumatatea sa”.

Nici o relatie din viata noastra nu este intamplatoare, fiecare intalnire este plina de sens pentru existenta noastra.

Din aceasta cauza, nici o relatie de cuplu nu se poate incheia fara pierderi, dar si castiguri, care sunt mult mai importante.

Tristetea si durerea sunt normale.

Dupa fiecare relatie, urmeaza o perioada “ de doliu”, in care este bine sa ne dam voie sa plangem, pentru a putea intelege ce s-a intamplat cu noi in acea etapa a vietii noastre, pentru a putea incheia acel capitol.

Daca insa, ne reprimam emotiile si sentimentele, este ca si cum ascundem o rana sangeranda sub un pansament.

O “rana” nu trebui doar “pansata”, ea trebuie tratata si curatata.

Amanarea acestui lucru va determina nu numai nevindecarea ranii, dar si cronicizarea ei.

Ce inseamna asta?

Inseamna ca vom repeta din nou si din nou acea experienta in alte relatii,

pana cand vom fi disponibili emotional sa intelegem

de ce am ales acel tip de partener si

de abia atunci vom invata ceva din acea experienta pe care am trait-o.

In cazul in care aceasta nu se intampla, riscam sa transmitem acel pattern comportamental si emotional urmasilor nostrii, care vor prelua “datoria” noastra.


Fiecare fiinta umana, chiar in urma unei relatii de cuplu finalizate, poate sa “cresca” emotional, sa se construiasca, sa se regaseasca, sa isi constientizaze nevoile si asteptarile fata de ea si ceilalti.

Si toate acestea datorita relatiei pe care a incheiat-o.

O relatie de cuplu bazata pe iubire implica dezvoltarea ambilor parteneri, atat din punct de vedere afectiv, emotional, cat si social.

Atunci cand unul dintre parteneri stagneaza, sau chiar mai rau, regreseaza, acea relatie este distructiva si nici nu poate fi vorba de iubire.


Sursa: http://www.psihologie-online.ro/index.php?articol=4