miercuri, 12 mai 2010

Ce SIMT oamenii in spatele VORBELOR

noi oamenii ne-am pus la un moment dat in dezvoltarea speciei noastre urechi de sacal. Auzim agresiv, vorbim agresiv si actionam in mare masura agresiv.

Ce ar fi daca pentru un moment, atunci cand cineva urla la tine te-ai gandi ca

omul acela urla pentru ca:

1) are o nevoie;

2) simte ceva.

Mai stii care e diferenta intre un sentiment si un gand? Sa facem un scurt test: ce simti in acest moment? Ia-ti un moment si raspunde-ti. Este acesta un sentiment? Daca raspunsul este “da”, deschide dictionarul la “sentiment” si citeste explicatia.

Crezi ca merita sa iti schimbi modul in care vorbesti cu oamenii?

Merita sa auzi ceea ce vor oamenii in spatele vorbelor?

Fara sa pot promite ca viata ta se va schimba radical, iti spun totusi ca ideile de mai jos ar putea sa te ajute sa impartasesti cu ceilalti acele informatii relevante si necesare pentru a rezolva conflictele sau divergentele intr-un mod pasnic.

Este greu de judecat daca vei fi un om mai bun dupa ce ai exersat cele de mai jos. Daca vei fi mai linistit cu tine insuti si in relatie cu ceilalti? E o certitudine.

Hai sa ne uitam impreuna la modelul lui Marshall Rosenberg in care vorbeste despre limbajul compasiunii.

Cand dam din inima, facem asta din bucuria de a face viata cuiva mai frumoasa.

Acest fel de a darui este un beneficiu atat pentru cel care primeste cat si pentru cel care daruieste.

Cel care primeste se bucura de dar fara sa se gandeasca la consecintele care vin atunci cand primesti daruri din frica, vina, dorinta sau pentru un castig.

Cel care daruieste beneficiaza de o stima de sine buna care rezulta atunci cand vedem ca eforturile noastre fac bine cuiva.

Sa luam un exemplu: gandeste-te ca lucrezi in fiecare zi de la 8:00 la 17:00, de obicei stai si peste program si chiar ieri ai stat pana la 20:00 in firma ca sa termini un raport pe care altcineva trebuia sa-l faca.

Azi ai ajuns la serviciu la 8:15 pentru ca ai fost foarte obosit dupa ziua de ieri si nu te-ai trezit la timp. Seful tau te vede cand intri in firma si iti spune: “As vrea sa nu mai intarzii la serviciu.” Ce auzi din partea lui? Cum te simti in acest moment? Foloseste exemplul acesta ca sa completezi propozitiile de mai jos.

Daca vrei sa lucrezi la atitudinea ta atunci cand esti intr-un conflict, poti sa incepi prin modul in care te exprimi: sa exprim sincer cum sunt EU fara a invinovati sau critica (in 4 pasi):

  1. Incep prin a face o observatie.
  2. Observ care sunt actiunile concrete (vad, aud, amintesc, imaginez) care contribuie (sau nu contribuie) la starea mea: “Atunci cand eu (vad, aud)
  1. Apoi imi exprim sentimentele. Cum ma simt eu in relatie cu aceste actiuni: “Eu simt…”

    Revenim la diferenta intre un sentiment si un gand. Sentimente si ganduri

  2. Dupa ce mi-am exprimat sentimentele e vital sa spun ce imi doresc de la celalalt. Este vorba de nevoile, valorile, dorintele, asteptarile sau gandurile care imi creeaza sentimentele: “pentru ca eu am (nevoie de)…”
  3. In fine, cer (rog) clar acel ceva care imi va imbogati viata fara a solicita. Actiunile concrete care mi-ar placea sa fie luate: “si mi-ar placea ca tu sa…”

Asadar, iata replica non-violenta pentru sef:


“Atunci cand aud ca mi se atrage atentia ca am intarziat la job, eu simt ca nu sunt apreciat la valoarea mea reala pentru ca am nevoie de recunoasterea meritelor si mi-ar placea ca tu sa tii cont de munca mea suplimentara si de efortul depus de mine la job.”

Am vorbit despre modul in care ne putem exprima atunci cand incepem noi “escaladarea problemei”. Stim cu totii ca, de prea multe ori cand incercam sa formulam cat mai asertiv (adica sa ne tratam valorile, propria persoana si pe ceilalti cu respect) o problema, ne putem trezi cu un raspuns agresiv din partea celuilalt!

Iar acesta declanseaza bineinteles un raspuns automat negativ din partea noastra.

Asadar, haide sa vedem cum putem sa auzim raspunsul celuilalt cu urechile de girafa (cu compasiune si intelegere fata de sentimentele lui si nevoile din spatele vorbelor acestuia).

Gandeste-te ca partenera/partenerul tau tocmai ti-a spus ca

“faci mereu aceleasi lucruri care ma enerveaza la tine”. Completeaza propozitiile incepute mai jos cu raspunsurile tale. Incepe sa exersezi…

Ideea e sa primesc empatic cum esti TU fara sa aud critica sau fara sa ma simt invinovatit:

  1. In primul rand vreau sa ma asigur ca am inteles clar ce ti-a declansat reactia negativa. Exprim actiunile concrete pe care tu le observi (vezi, auzi, amintesti, imaginezi) care contribuie (sau nu contribuie) la starea ta de bine: “Atunci cand tu (vezi, auzi)…”
  2. Apoi caut sa identific cum te simti tu in relatie cu aceste actiuni: “simti… ”
  3. Incerc sa identific si nevoile, valorile, dorintele, asteptarile sau gandurile care iti creeaza sentimentele: “pentru ca tu ai (nevoie de)…”
  4. In fine, folosind aceleasi urechi de girafa caut sa vad ce as putea sa fac pentru a ajunge la un compromis. Actiunile concrete care ti-ar placea sa fie luate: “si ti-ar placea ca eu sa…?”

Iata cum ar putea fi formulata replica non-violenta:
“Cand tu vezi ca fac aceleasi lucruri care te enerveaza la mine, simti repede ca eu nu te apreciez pentru ca ai nevoie ca eu sa te ascult si sa fiu atent cu tine. Bine, ti-ar placea atunci ca eu sa fiu mai atent la ce spun cand suntem [context] si tu sa imi spui mai des si clar cum vrei sa actionez?”

Ce m-a determinat sa scriu despre acest model? Ei bine, pentru mine acest model a adus multe schimbari. In special in modul in care ma raportez la cei din jurul meu. Sunt mult mai relaxat si mult mai asertiv – deoarece stiu ca

in spatele oricarui mesaj, oricarei vorbe, exista un om care SIMTE ceva si ARE NEVOIE de la mine de ceva. Provocarea e sa aflu ce anume… simte si vrea.

Comunicarea non-violenta poate fi aplicata in orice fel de context: la job, in relatia cu persoana iubita, cu prietenii… oriunde. Este un element important de personal branding:

atitudinea si felul in care comunicam pot face diferenta dintre SUCCES si RESPINGERE.


sursa: http://club.empower.ro/clubul/focus/tu-ai-urechi-de-sacal-sau-de-girafa/

marți, 4 mai 2010

Despre "Omul Frumos" - Dan Puric

"A vorbi despre Omul Frumos în contextul în care trăim, într-o lume mutilată, a omului urât, într-o lume schilodită, într-o lume confuză, pe care, iată, o gustăm din plin, ce provocare extraordinară!

Lumea de azi se găseşte într-un continuu proces de urâţire. În noul imperiu al urâtului, frumosul este doar o amintire, care abia mai murmură sub marşul triumfal al unei lumi schilodite, aflată în plină ofensivă.

Omul Frumos este ultimul strigăt de salvare, este ultima redută a umanităţii, în luptă cu oceanul de neomenesc care vine.

Omul Frumos este ultimul suspin hristic pentru o lume aflată în cădere definitivă.

De fapt, lucrul cel mai important, în epoca pe care o trăim, este să avem capacitatea să recunoaştem Omul Frumos.

Omul Frumos nu mai este la modă. La modă este omul util, la modă este omul eficient.

Aveam un naş, Dan Gabrielescu. Aparţinea marii familii de boieri Gabrielescu; bunicul lui făcuse parte din „Junimea”, alături de Titu Maiorescu.
Comuniştii îl sărăciseră cu totul, nu-l lăsaseră să-şi profeseze meseria de avocat, şi-atunci, din disperare, se apucase să predea matematică.

Sărăcia îl încolţise din toate părţile şi se transformase în boală. Fusese constrâns să-şi opereze un plămân. Raportul său cu propria-i respiraţie, deci cu viaţa, era gradat în fiecare zi; avea un singur plămân. Boala îi vulnerabilizase şi mai mult fiinţa sensibilă şi, cu toate astea, nu uita să trăiască zilnic frumosul.

Într-o zi, când aveam vreo opt ani, m-a întrebat: „Ai citit Don Quijote?” Nu, am răspuns eu. „Cum, tu nu ştii de Don Quijote? Nu ştii de Dulcineea din Tobozo?” Nu, am răspuns eu, simţindu-mă din ce în ce mai vinovat. „Păi, atunci, ce fel de viaţă o să duci?”, mi-a răspuns naşul. „Cum ai să ştii ce e iubirea?”

Peste câteva zile, primeam cartea Don Quijote, din partea lui.
Am citit-o speriat şi evident că n-am înţeles nimic; de de-atunci a reţinut, din privirea lui, obligaţia fiecărei fiinţe umane de a cunoaşte povestea lui Don Quijote. Naşul meu dădea vieţii un sens către frumos. Mă corectase.
Mai târziu, fiind în liceu şi venind acasă, m-a întrebat:

- Ce-ai învăţat astăzi?
- Despre un poet stupid.
- Cum îl cheamă?, m-a întrebat.
- Lucian Blaga, am răspuns.
- Şi de ce e stupid, mă? m-a întrebat din nou naşul meu.
- Păi, uite, domnule, ce versuri scrie: „Caut,/ nu ştiu ce caut./ Caut lumina de ieri,/ trecutul apus.”

Naşul meu a tăcut, după care s-a uitat la mine şi mi-a spus:
- Şi tu zici că omul acesta este stupid? Păi, hai să vedem ce caută!

Apoi, am primit cea mai frumoasă lecţie despre memorie şi nostalgia amintirii. În trei săptămâni terminam de citit Trilogia valorilor şi Trilogia culturii.

Ţin minte şi acum, nişte cărţi vechi, editate de Fundaţiile Regale.
Începusem să găsesc lumina de ieri, trecutul apus.

De-atunci ştiu că memoria unor lucruri măreţe poate să înfrumuseţeze un prezent meschin. De-atunci am ştiut că memoria frumosului este izbăvitoare şi că este un dar hristic.

Dar să ne întoarcem la începutul poveştii. Aveam doar şapte anişori, când naşul meu îmi deschise într-o dimineaţă uşa şi-mi spune disperat:
- Mă simt rău. Am să mor. Cheamă Salvarea!
Eram singur acasă. Disperat, m-am îmbrăcat la repezeală cu ce-am găsit.
- Ce să fac? l-am întrebat disperat.
- Uite, îţi dau o fisă, să dai un telefon. Du-te şi cheamă Salvarea! Spune-le să vină repede, că mor!

Şi astfel, m-am pomenit alergând cu paşii mei micuţi prin ploaie, încercând să întrec moartea, care ameninţa viaţa naşului meu, şi să ajung Salvarea.

Prin ploaia măruntă am văzut telefonul public prins de un perete.

Era atârnat mult mai sus decât aş fi putut ajunge cu mâna.

Am văzut două sticle de lapte, pe care le-am pus sub telefon şi pe care m-am urcat, cu o dexteritate născută doar de groază. Ţineam strâns între degete fisa de telefon, de parcă ar fi fost ultima picătură de viaţă a naşului meu. Cu mâna tremurândă am format numărul de telefon.

- Alo! Salvarea?, am strigat disperat.
- Da, mi-a răspuns o voce, rece, indiferentă.
- Da, ce e?…
- Moare bunicul! Moare bunicul! Veniţi de urgenţă! Moare bunicul!
- Câţi ani are bunicul?
- 76, zic, şi telefonul s-a închis.

Abia atunci am auzit picăturile de ploaie. O singurătate cumplită m-a cuprins. Eram distrus interior de vocea de mormânt a Salvării.

Am alergat înnebunit, i-am spus că mi-au închis telefonul, iar naşul meu, disperat, mi-a zis:

- Nu trebuia să le spui vârsta. La oamenii în vârstă Salvarea nu mai vine.
Mi-a dat o nouă fisă şi, alergând din nou prin ploaie, mă-ntrebam de ce la oamenii în vârstă Salvarea nu mai vine.

Mi-am găsit sticlele şi-am vorbit din nou la telefon.
- Alo! Salvarea? Moare bunicul! Moare bunicul!, am început să strig.
- Câţi ani are bunicul tău, mă?
- 18 ani, am răspuns. ( :) )

Şi de data asta am închis eu telefonul.

Acum, paşii meu către casă, prin ploaie, erau rugăciuni.
Am minţit, dar există şi minciuni izbăvitoare. Un paradox. Făcusem, cum se zice, păcatul ăl bun.
(…)

Am minţit, dar am făcut-o ca să-mi salvez năşicul. Lumea corectă tocmai îmi arătase faţa. Iar politica corectă de astăzi ne mutilează cinstea în numele corectitudinii.

Surprinzător, cei de la Salvare au venit. Cred că au venit curioşi să vadă cum arată un bunic de 18 ani. :)

Din Salvare a coborât un doctor, cam la vreo 40 de ani, grăsuţ, uşor răvăşit, târând după el o tristeţe. Năşicul, între timp, când l-a văzut pe doctorul acesta, care era mai răvăşit decât el, l-a întrebat:

- Dar ce vi s-a întâmplat?

Doctorul lua tensiunea şi, cu ochii concentraţi pe tensiometru, spuse în şoaptă:

- M-a părăsit iubita.

Şi eu asistam la schimbul acesta: tensiunea năşicului meu scădea şi creştea a celuilalt, a doctorului. Vedeam cum năşicul meu, din bolnav, se transforma în doctor, iar doctorul se transforma în pacient.

- Doişpe cu cinci, spune doctorului (era tensiunea bună a naşului meu).

- Nu trebuie să suferiţi atâta, îi spune năşicul, luându-i tensiunea sufletească doctorului. Şi năşicul începea să-l ocrotească.

Şi eu, atunci, am asistat la lucrarea lui Dumnezeu. Salvarea salva trupul, iar Omul Frumos, sufletul. Unul mergea spre vindecare, celălalt, spre mântuire. Şi astfel, la sfârşitul acestui consult reciproc, năşicul se simţea bine, iar doctorul avea sufletul liniştit. Mai departe, i-am văzut împrietenindu-se.

Doctorul venea o dată pe săptămână, pretextând că trebuie să-i ia tensiunea, dar, de fapt, venea să-şi ia doza de frumuseţe sufletească.

Omul frumos nu este vizibil, el nu are imagine, el ţâşneşte, în aparenţă, într-un gest mic, iar gestul acela, pentru tine, este izbăvitor şi-ţi persistă în suflet toată viaţa, ca o icoană."

DAN PURIC - DESPRE OMUL FRUMOS

luni, 26 aprilie 2010

Vedem aşa cum suntem


Într-o vară, un pantofar din America a făcut o călătorie prin Europa. El a reuşit cumva să obţină o audienţă la Papa. Când s-a reîntors la muncă, prietenul lui l-a întrebat nerăbdător: “Spune-mi, Art, ce fel de om este Papa?” Art s-a gândit un moment, apoi a răspuns: “Poartă mărimea 39″.


Este evident că vedem aşa cum suntem.


Pictorul vede lumea în culori, sculptorul în forme;


muzicianul percepe lumea în sunete, şi economistul în mărfuri.


Arătaţi-le la doi oameni exact aceeaşi imagine, şi fiecare va vedea ceva diferit în ea.


Doi oameni privesc pe aceeaşi fereastră: unul vede noroiul de pe jos, celălalt vede stelele de pe cer.

Avem tendinţa de a vedea şi auzi lucrurile nu aşa cum sunt ele, ci aşa cum suntem noi.


Cel care este plin de ură, vede doar oameni urâcioşi.


Dacă ne simţim nesiguri pe noi înşine, ni se va părea că ceilalţi oameni ne ameninţă.


În mod constant îi judecăm pe ceilalţi după noi înşine.


Hoţul este mult mai suspicios faţă de semenii săi decât este un om cinstit.


Se spune că un rege al unui regat străvechi a ales un om bun şi un om rău dintre supuşii săi. Omului bun i-a spus: “Du-te în regatul meu şi găseşte un om rău”. Omul bun a căutat şi a căutat, dar nu a putut să găsească nici un om rău. Omului rău regele i-a spus: “Du-te în regatul meu şi găseşte un om bun”. Şi omul rău a căutat şi a căutat, dar nu a putut găsi nici un om bun.


Vedem aşa cum suntem. Vedem doar lucrurile de care suntem cu adevărat interesaţi.


Unii tineri, după ce tocmai s-au întors din primul război mondial, spuneau că Parisul era un oraş îngrozitor de murdar şi că nu existau acolo altceva decât bordeluri.

Alţii povesteau că este un oraş frumos cu catedrale şi parcuri minunate.


Vedem aşa cum suntem.


Vedem doar ceea ce aşteptăm să vedem.


De ce doar Magii au văzut steaua? Deoarece numai ei o căutau.


Un astronom va vedea mult mai mult pe cer decât un om obişnuit.


Un artist va vedea mult mai mult într-un tablou decât cel care nu este artist.

Se spune că un membru al comunităţii sale l-a salutat pe faimosul predicator Henry Ward Beecher la uşa bisericii după o slujbă religioasă şi i-a spus: “Dr. Beecher, poate sunteţi interesat de faptul că am numărat douăsprezece erori gramaticale în predica Dvs. din această dimineaţă”. Un alt credincios i-a spus în aceeaşi dimineaţă: “Astăzi l-am găsit pe Dumnezeu”. Amândoi bărbaţii au ascultat aceeaşi predică. Amândoi au găsit ceea ce aşteptau să găsească.


Vedem aşa cum suntem.


Într-o excursie prin Alpii elveţieni, călăuza arăta frumuseţea impresionantă a piscurilor acoperite de zăpadă, a zglobiilor izvoare de munte, a lacurilor asemănătoare cu oglinzile şi a liniei maiestuoase a orizontului.

Unul dintre drumeţi tot comenta:

“Ce este atât de minunat în acestea?”

Călăuza i-a răspuns: “Omule, dacă nu ai nimic în interior, nu vei vedea nimic în exterior”.

Ceea ce este înăuntru este extrem de important.

Dacă nu îl avem pe Dumnezeu înăuntrul nostru, nu îl vom vedea niciodată în afară. Dacă îl avem înăuntrul nostru, nu putem decât să îl vedem pretutindeni: în fiecare pasăre, în fiecare apus de soare, în fiecare copac, în fiecare om care este flămând sau însetat.

“Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat.

Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!” Ochiul este fereastra întregului trup. Prin “ochi”, se înţelege sufletul omului.

Dacă sufletul nu este curat; dacă este întunecat de prejudecăţi, de ură, de îngâmfare; dacă este obsedat de invidie şi gelozie, ne va deforma întreaga noastră viziune.

Vom vedea oamenii şi lucrurile nu aşa cum sunt, ci cu deformările datorate urii sau invidiei noastre.


“Ochii şi urechile sunt martori mincinoşi pentru cei care au suflete barbare”, a spus Heraclit în urmă cu douăzeci şi cinci de secole.

Arătând spre rufele întinse la uscat în curtea vecinei, o gospodină a spus: “Uită-te la acele haine – sunt atât de gri şi cu pete!” O prietenă i-a răspuns: “Mie mi se pare că hainele sunt foarte curate. Geamurile tale sunt murdare.”

Dacă viaţa pare înnorată, poate că ferestrele noastre trebuie să fie curăţate. Să păstrăm întotdeauna curate ferestrele sufletului prin examinarea zilnică a conştiinţei..Dacă nu facem aceasta, în mod constant îi vom vedea pe ceilalţi nu aşa cum sunt ei, ci aşa cum suntem noi – urâcioşi, invidioşi, îngâmfaţi, egoişti.

“Este mai bine să te păstrezi curat ca lacrima”, spunea George Bernard Shaw, “tu eşti fereastra prin care trebuie să priveşti lumea”.


“Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia îl vor vedea pe Dumnezeu”.


Doamne, Curăţă-ne. Înnoieşte-ne înăuntrul nostru pentru ca să putem vedea viaţa aşa cum doreşti Tu să o vedem, limpede, şi aşa cum o vezi Tu.

Amin.

sursa:http://www.predici.cnet.ro

vineri, 23 aprilie 2010

Tratează-i pe ceilalți așa cum vrei să fii tu tratat





Acum douazeci de ani lucram ca si taximetrist ca sa ma intretin. Cand am ajuns , la 2:30 AM , cladirea era acoperita in intuneric, doar cu exceptia unei singure lumini la o fereastra de la parter... In asemenea circumstante, multi taximetristi ar claxona o data sau de doua ori, ar astepta un minut si apoi ar pleca. Dar am vazut prea multi oameni care depindeau de taxi ca fiind singurul lor mod de transport. Daca nu mi se parea un pericol, intotdeauna mergeam la usa . Deci am mers si-am batut la usa .

"- Doar un minut"raspunse o voce firava, a unei persoane mai in varsta.

Auzeam ceva fiind tras de-a lungul pardoselii. Dupa o pauza lunga, usa s-a deschis. O femeie mica de statura, in jur de vreo 80 de ani statea in fata mea. Purta o rochie colorata si o palarie mare cu un material de catifea prins pe ea, ca si o femeie dintr-un film din anii 40. Langa ea era o valiza mica de nailon. Apartamentul arata ca si cum nimeni n-ar mai fi locuit acolo de ani de zile. Tot mobilierul era acoperit cu cearsafuri. Nu gaseai nici un ceas pe pereti, nici bibelori sau alte lucruri pe rafturi.
Intr-un colt era un panou plin cu poze peste care era pus un suport de sticla.

"- Ati putea sa imi duceti bagajul pana la masina?"zise ea.

Am dus valiza la masina si apoi m-am intors sa sa o ajut pe femeie. Ea m-a luat de brat si am mers incet spre masina. A continuat sa-mi multumeasca pentru amabilitatea mea.

"- Nu e mare lucru"I-am zis eu. "Doar incerc sa-mi tratez pasagerii in felul in care as vrea ca mama mea sa fie tratata"

"- Oh, sunteti un baiat asa de bun!"zise ea.

Cand am intrat in masina, mi-a dat o adresa, si apoi m-a intrebat:

"- Ai putea sa conduci prin centrul orasului?"

"- Nu este calea cea mai scurta"am raspuns eu rapid.

"- Oh, nu conteza"spuse ea. "Nu ma grabesc. Eu acum merg spre azil...".

M-am uitat in oglinda retrovizoare. Ochii ei erau scanteitori...

"- Nu mi-a mai ramas nimeni din familie..."a continuat ea."Doctorul spune ca nu mai am mult timp..."

In tacere am cautat ceasul de taxare si l-am oprit.

"- Pe ce ruta ati vrea sa merg?"Am intrebat.

Pentru urmatoarele doua ore am condus prin oras. Mi-a aratat cladirea unde odata ea lucrase ca si operator pe lift. Am condus prin cartierul unde ea si sotul ei au locuit cand erau proaspat casatoriti. M-a dus in fata unui magazin cu mobila care odata fusese o sala de bal unde obisnuia sa mearga la dans pe vremea cand era fata. Cateodata ma ruga sa opresc in fata unor cladiri sau colturi de strada si sa staau cu ea acolo in intuneric, contempland in tacere. Cum prima aluzie de soare sa aratat pe orizont, mi-a spus dintr-odata:

"- Sunt obosita... Hai sa mergem."

Am condus in tacere spre adresa pe care mi-o daduse. Era o cladire ieftina, ca si o casa mica , cu un drum de parcare care trecea pe sub o portita. Doi oameni au venit spre taxi cum am si ajuns acolo. Erau ateniti si concentrati aspura fiecarei miscari pe care o facea femeia. Am deschis portbagajul si am dus micuta valiza pana la usa . Femeia fusese deja asezata intr-un scaun cu rotile.

"- Cat va datorez?"a intrebat ea, in timp ce-si cauta portmoneul.

"- Nimic"am zis eu.

"- Dar trebuie si tu sa te intretii."

"- Nu va faceti griji...sunt si alti pasageri"am raspuns eu.

Aproape fara sa ma gandesc m-am aplecat si i-am dat o imbratisare. Ea m-a strans cu putere..

"- Ai facut unei femei in varsta un mic moment de bucurie"spuse ea. "Multumesc."

I-am strans mana si apoi am plecat in lumina diminetii. In spatele meu, o usa se inchisese... Era ca si sunetul de incheiere a unei vieti...
Nu am mai luat alti pasageri in tura aceea de lucru. Am condus pierdut in ganduri... Pentru restul zile de-abia puteam vorbi. Ce ar fi fost daca femeia aceea ar fi dat peste un taximetrist manios, sau unul care ar fi fost nerabdator sa-si termine tura?... Ce-ar fi fost daca as fi refuzat sa iau comanda, sau doar sa claxonez o data si apoi sa plec?..
Uitandu-ma in urma. nu cred ca am facut ceva mai important in intreaga mea viata.

Suntem conditionati sa credem ca vietile noastre se invart in jurul unor momente marete. Dar adesea aceste momente marete ne iau prin surprindere- frumos impachetate in ceea ce altii ar considera ceva putin, ceva neinsemnat. OAMENII S-AR PUTEA SA NU-SI AMINTEASCA EXACT CEEA CE AI FACUT SAU CEEA CE AI SPUS, DAR INTOTDEAUNA ISI VOR AMINTI CUM I-AI FACUT SA SE SIMTA!!!
Viata aceasta s-ar putea sa nu fie petrecerea pe care o speram, dar cat timp suntem aici putem de asemenea sa dansam. In fiecare dimineata cand imi deschid ochii, imi spun:

"- Ziua de azi este o zi speciala! "

Amintiti-va asta, prietenii mei: nu ne mai putem intoarce niciodata inapoi, acesta e singurul Show pe care il jucam.

Trateaza oamenii in felul in care ai vrea TU sa fii tratat!


sursa: http://www.povesticutalc.ro/povesti-Trateaza-pe-ceilaltii.html

Povestea vulturului



Plimbandu-se prin padure, un om gasi un pui de vultur care tocmai ce a iesti din gaoace.

Dandu-si seama ca daca l-ar fi lasat acolo singur si parasit, l-ar fi condamnat la moarte sigura, omul nostru a luat puiul acasa si l-a pus intr-un cotet, alaturi de niste pui de gaina.

Puiul de vultur a crescut laolalta cu acestia si invata sa se poarte ca o gaina: scormonea pamantul pentru a gasi viermi si insecte, manca semintele pe care i le dadea stapanul, cloncanea si cotcodacea, iar daca batea din aripi nu se ridica mai mult de cateva zeci de centimetri de la pamant.

Au trecut astfel cateva luni, timp in care vulturul nu s-a indoit nici o clipa ca locul lui ar fi altundeva decat in curtea stapanului, printre celelalte gaini. Mai mult, era convins ca el este o gaina.

Traia alaturi de gainile din curte si se comporta intocmai ca o gaina. Asta pana cand, intr-o zi, privind spre cerul albastru si fara nori, vazu un alt vultur planand maiestuos, aproape fara a-si misca aripile uriase…

Vulturul a inteles dintr-o data care este adevarata lui natura. Si-a dat seama ca nu exista obstacole care sa-l impiedice sa zboare, in afara de cele din mintea lui, si, dupa cateva incercari, s-a ridicat in zbor in vazduh, spre ianltul infinit, devenind cu adevarat liber!

Singurele ingradiri sunt cele acceptate de tine!


>> autor: Anthony de Mello

Povestea catelusului schoip

În vitrina unui magazin de animale era un afiş: “Căţeluşi de vânzare”

Un baieţel de 10 ani intră şi intreabă care-i preţul unui căţeluş. Vânzătorul îi răspunde că preţul este între 20 şi 40$. Băieţelul bagă mâna în buzunar, scoate câteva monezi. Numără 2.15 $ … şi apoi întreabă:

“-Aş putea vedea căţeluşii?”
Vânzătorul zâmbeşte. Fluieră, din magazin iese afară căţeaua şi în urma ei 5 căţeluşi frumoşi. Al şaselea căţeluş… rămase în urmă şi nu se apropia!

Băieţelul întreabă:

“- De ce căţeluşul astă şchioapătă ?”

Omul îi răspunse că acesta s-a născut cu o problemă la picior şi va şchiopăta toată viaţa!

“- Acesta-i caţeluşul pe care-l doresc”, a spus băieţelul cu bucurie în glas.

“- Dacă asta e dorinţa ta, ţi-l dau gratis!”

Copilul s-a suparat şi a răspuns:

“- Nu-l vreau gratis, preţul lui e la fel ca şi a celorlalţi căţei, îţi voi da tot ce am la mine acum, şi în fiecare lună îţi voi plăti 50 de cenţi, până voi achita preţul lui intreg !”

“- Eşti sigur că vrei acest căţeluş? Doar niciodată nu va putea fugi sau juca sau sări precum ceilalţi!”

Băieţelul s-a aplecat, şi-a ridicat puţin pantalonul şi i-a arătat vânzătorului aparatul de fier ce-i susţinea piciorul strâmb.

“- Nici eu nu pot alerga, de aceea acest căţeluş are nevoie de cineva care să-l înţeleagă!”

Ochii vânzătorului s-au umplut de lacrimi când i-a spus copilului:

“- Mă rog şi sper ca fiecare căţeluş să aibe pe cineva care să-l iubească, aşa precum tu îl vei iubi pe acest căţeluş!”

Morala:
În viaţă nu contează cine eşti, contează ca cineva să te preţuiască şi să te iubească necondiţionat! Un prieten adevărat, este acela care soseşte în timp ce ceilalţi… dispar!


sursa: http://www.povesticutalc.ro/povesti-Catelusul-schiop.html

Despre Familie - poveste

O femeie necajita a venit la un preot sa-i ceara sfat:

" - Va rog, parinte, ajutati-ma cu un sfat. N-am intelegere in casa. Barbatul meu cheltuieste mai mult decat castigam. Uneori bea, alteori ne certam. Datoriile cresc, iar noi si copiii traim tot mai rau."

" - Lasa femeie, o sa vorbesc eu cu el.", o imbarbata parintele.

Dupa cateva zile, preotul se intalneste pe drum cu barbatul femeii si il intreaba:

"- Cum o mai duci, fiule ?"

" - Destul de greu, parinte."

" - Dar, din cate stiu eu, femeia ta este harnica, nu ?"

" - Asa e, parinte, slava Domnului, mi-a dat femeie buna, nu ma pot plange."

" - Atunci, care este problema ?"

Incurcat, omul nu a mai stiut ce sa raspunda, dar preotul i-a spus:

"- Vezi pasarea ce zboara chiar acum pe deasupra casei tale ?"

" - Da, parinte, o vad"

" - Casatoria este si ea, fiule, tot ca o pasare, iar barbatul si femeia sunt cele doua aripi. Daca nu bat amandoua odata aerul, pasarea nu poate zbura. Oricat s-ar stradui una, fara ajutorul celeilalte nu poate face nimic. Cauta sa iti ajuti nevasta si copiii, caci doar asa te poti numi om. Multumirea ta depinde de multumirea familiei tale."

sursa: http://www.povesticutalc.ro/povesti-Taina-casatoriei.html