Maturitate

Asculta-ti fiinta.

Ea iti da in permanenta indicii cu un glas firav.

Nu striga la tine, asta e drept, insa daca stai si asculti putin, in liniste, ai sa incepi sa-ti dai seama cum esti.

Fii persoana care esti.

Nu inceraca niciodata sa fii altul, si vei deveni matur.

Maturitatea inseamna asumarea responsabilitatii de a fi tu insuti, indiferent de pret. Maturitatea inseamna sa risti totul.” Osho

Iti traiesti viata in libertate deplina fara sa iei seama ce spun altii.

Oamenii care tin seama de altii si de parerile lor sunt imaturi.

Ei depind de parerile celorlalti. Nu pot sa faca nimic autentic, nu pot sa spuna ce vor sa spuna, spun ce vor ceilalti sa auda.

Se gandesc mereu mai mult la ceilalti decat la propria lor persoana pretinzand ca sunt altruisti.

Defapt e vorba doar de o lipsa de asumare a raspunderii mascata sub un fals altruism.

Acesti oameni isi insusesc ideile altora de frica esecului.

Daca ajung la esec, ei pot da vina pe altii pentru ca le-au imprumutat gandirea si au actionat ca ei, deci ei sunt vinovati si de esecuri.

Realitatea e alta: fiecare e responsabil de esecurile lui si, cu cat actioneaza intr-un mod mai autentic, cu atat esecul are sanse mai mici sa apara.

Omului imatur ii lipseste partea aceea a psihicului care ne impinge la actiune si traieste intr-o stare latenta.

Principiul lui este: daca nu actionez, nu ma pot lovi de esec deci, sunt la adapost.

El uita ca daca nu actioneaza nu poate trai nici experienta succesului.

E adevarat ca actiunea ne duce si la esec dar, ne aduce si o doza mare de succes.

Daca e sa punem totul in balanta, ca oameni de actiune, balanta inclina in partea succesului, aceste trairi fiind mai dese decat cele ale esecului.

Daca traiesti in prezent, felul in care traiesti hotaraste cum va fi ziua de maine.

De ce oamenii nu constientizeaza? Daca sunt constienti, sufera. Aceasta somnolenta actioneaza ca un mijloc de protectie impotriva durerii.

Exista si un mare neajuns: daca esti somnolent ca sa nu simti durerea, nu o sa simti nici placerea.

Trebuie sa fim constienti atat de durere cat si de placere deoarece acestea nu sunt fenomene separate.

Maturitatea inseamna constientizare.

Constientizarea trebuie aplicata in toate domeniile vietii tale, in toate starile in care te afli, experientele pe care le traiesti.

Sa fii constient de toate, sa le traiesti la maxim indiferent de valenta lor pozitiva sau negativa.

Fiecare experienta care ni se ofera trebuie traita si merita toata atentia noastra.

Oamenii fug de experientele dureroase si atunci cand li se intampla prefera sa nu se gandeasca la ele, sa le arunce acolo undeva in speranta ca acestea se vor pierde in neant si vor disparea total din viata lor.

In realitate lucrurile nu stau asa.

Inconstientul nostru nu e un sac fara fund in care poti impinge la nesfarsit toate suferintele.

Acestea vor iesi odata si-odata la suprafata si ne vor izbi in cel mai dureros mod posibil.

E bine sa le traim pe toate la randul lor, una cate una.

Atunci cand avem momente de fericire, ne bucuram de ele, le traim de cele mai multe lor la intensitate maxima, profitam din plin de existenta lor in viata noastra.

De ce nu am actiona in acelasi mod cand viata ne cadoriseste cu experiente neplacute? Sa le traim si sa fim constienti de existenta lor, fara a ne scufunda in depresia produsa de ele.

Un om matur se bucura atunci cand are momente pozitive, se intristeaza cand are momente negative, e constient de existenta ambelor si stie ca toate aceste evenimente sunt parte din el, din existenta lui, rezultat al alegerilor facute de el de-a lungul timpului.

Ceea ce traieste azi e rezultatul actiunilor de ieri.

Prezentul e partea cea mai importanta a vietii noastre si multi dintre noi alegem sa traim intr-o stare de amorteala continua, sa nu fim constienti de clipa prezenta, ancorandu-ne in faptele din trecut sau in scenariile de viitor.

Uitam sa luam parte la propria viata, sa fim constienti de ceea ce traim.

De azi ma maturizez si sunt constienta de toate trairile mele, sunt parte activa in viata mea, iau parte la sentimentele mele, la relatiile mele, la actiunile mele, la comportamentele mele.

Tot ceea ce fac, fac intr-un mod constient, ochii mereu deschisi pentru a putea privi tot ce ma inconjoara, gandirea neadormita pentru a putea procesa evenimentele din viata mea, sufletul deschis la orice fel de simtiri, de sentimente profunde, indiferent de natura lor.

Pana la urma, acesta capacitate a noastra incomensurabila de a simti ne face oameni maturi.

Un om matur daruieste iubirea fara a pretinde nimic in schimb.

Iubirea poate avea trei dimensiuni: dependenta, independenta si interdependenta.

Dependenta si independenta sunt forme ale iubirii imature, gasindu-se fiecare intr-o extrema.

In primul caz, dependenta, cele doua parti ale cuplului, sau numai una, se afla intr-o relatie de dependenta cu cealalta.

Partenerii se poseda unul pe celelalt, fiecare il reduce pe celelalt la un bun de consum.

Nu pot avea o viata separata, intimitatea dispare si tot ce au este o viata comuna lipsita de bucurii sau cu mult prea putine bucurii, decat ar avea nevoie spiritul uman.

Cel de-al doilea caz, independenta, se afla in extrema cealalta: partenerii nu au decat o viata personala, in general viata in doi se rezuma la un raport pur fiziologic si la prezenta, unul la bratul celuilalt la diverse evenimente sociale, dar foarte rar.

Viata de cuplu nu mai are loc datorita vietii personale, nevoia de iubire nu este hranita deoarece partenerii par de obicei indiferenti.

Interdependenta este paradisul.

Aici se poate vorbi despre iubirea matura.

Cele doua parti ale cuplului sunt intr-o sincronizare perfecta.

Viata de cuplu nu o inabusa pe cea personala a fiecaruia.

Aici libertatea este la ea acasa, partenerii se accepta reciproc, nu-si ingradesc unul altuia personalitatea.

Fiecare este lasat sa se exprime liber.

Cei doi ofera iubire fara sa ceara nimic in schimb.

Dragostea nu e o moneda de schimb: iti dau dragoste, imi dai stabilitate. Nu! Aceasta nu e iubirea matura.

Omul matur iubeste pentru ca are iubire de daruit, el nu pretinde nimic in schimb si tocmai de aceea primeste.

In ceea ce priveste iubirea, dictonul “cere si ti se va da”, nu functioneaza. Iubirea nu e ceva ce se cerseste.

Omul matur o daruieste si o va primi de la un om la fel de matur.

Omul devine matur in clipa in care inceteaza sa mai aiba nevoie de iubire si incepe sa daruiasca.

Iubirea lui nu e dependenta, el iubeste indiferent daca este sau nu iubit de celalalt.

Atunci iubirea nu e o relatie, e o stare.

Cand depinzi de celalalt exista intotdeauna nefericire, pentru ca dependenta inseamna sclavie. Atunci incepi sa te razbuni in moduri subtile pentru ca cel de care depinzi are putere asupra ta si asta te intriga.

Cand esti dependent celelalt incepe sa te infometeze, sa-ti ofere tot mai putin astfel incat sa devi tot mai dependent. Intr-o relatie de dependenta se da o lupta continua pentru putere.

“Iubirea nu poate inflori in dependenta, iubirea este o floare a libertatii.” Osho

Atunci cand doi oameni imaturi intra intr-o relatie isi cersesc unul altuia iubire si aceasta relatie se termina intr-o dramatica suferinta deoarece nici unul nu are de oferit, amandoi cersesc.

Faptul ca celalalt are iubire, a fost doar o idee de-a ta. Ce vina are el?

Celalalt nu are nicio obligatie sa corespunda asteptarilor tale. Si tu l-ai inselat.

El spera ca iubirea sa vina de la tine.

Cand amandoi sunteti imaturi, de unde sa vina? Amandoi sunteti nefericiti.

“Maturitatea inseamna ca ai ajuns acasa.” Osho

Cu cat omul patrunde mai adanc in sine, cu atat e mai matur.

Coboara adanc in tine fara teama de ce ai sa gasesti acolo. Vei accepta tot ce vei gasi acolo si astfel vei atinge maturitatea.

“Oamenii cred ca a imbatrani inseamna a deveni matur, ceea ce nu e adevarat. Batranetea apartine corpului.” Osho

Daca treci printr-o experienta constientizand-o, acea exprienta devine maturitate.

Omul matur nu comite niciodata aceasi greseala de doua ori. Cu fiecare experienta intelegerea ta evolueaza.

sutsa:

http://www.casasufletului.ro/25/ma-maturizez/

Legenda Psyche

Psyche a fost personificarea sufletului uman în mitologia greacă.


Eros și Psyche

Psyche era o tânără vestită pentru frumusetea ei care, datorită acestui fapt, și-a atras asupră-și gelozia Aphroditei.

Pentru a împlini porunca unui oracol, părinții lui Psyche au părăsit-o pe un munte înalt, de unde -spunea oracolul- avea să vină s-o ia de nevastă un monstru înspăimântător.

Într-adevăr, Psyche a fost luată de vânt și dusă într-un palat îndepărtat.
Acolo, un necunoscut care n-o întâlnea decât noaptea și al cărui chip în felul acesta Psyche nu putea să-l vadă, a făcut-o soția sa și stăpâna unor bogății nemăsurate.

Psyche a trăit astfel o vreme, fericită.

Condiția acestei fericiri era însă ca ea să nu caute să vadă, niciodată, chipul soțului iubit.

Împinsă de curiozitate, Psyche a încălcat însă legământul.

Odată, noaptea, ea a aprins în taină un opaiț și la lumina lui a văzut, în locul unui monstru îngrozitor, cum bănuia, un tânăr nespus de frumos care dormea alături de ea.
Zeul Eros -căci acesta era frumosul tânăr- mânios pe faptul că Psyche i-a încălcat porunca, a părăsit-o în acel moment, dispărând în văzduh.

Cuprinsă de disperare, Psyche a pornit atunci să cutreiere lumea pe urmele lui.
Dupăa multe căutări zadarnice, ea a poposit în palatul Aphroditei.

Acolo, zeița cea geloasă a pus-o la multe încercări și trude până în ziua când, făcându-i-se milă de nenorocirea ei, zeul Eros, care o iubea totuși, a luat-o cu sine pe Psyche în ceruri unde, cu voia lui Zeus, a făcut-o nemuritoare, trăind veșnic alături de ea.

Suflet

Dumnezeu, ca TATĂ, este ÎNŢELEPCIUNE. Dumnezeu, ca MAMĂ, este IUBIRE. Dumnezeu, ca Tată, rezidă în Ochiul Înţelepciunii. Ochiul Înţelepciunii se află situat în spaţiul dintre sprâncene. Dumnezeu, ca Iubire, se află în Templul-Inimă.

Doar sufletele mari pot şi ştiu Să Iubească. Iubirea este tandreţe infinită… Iubirea este viaţa ce palpită în fiecare atom aşa cum palpită în fiecare soare.

Iubirea nu poate fi definită, ea este ceea ce vine la noi când într-adevăr suntem îndrăgostiţi.

Iubirea se simte în străfundul inimii; este o trăire încântătoare, este un foc ce mistuie, este un vin divin, un delir al celui care-l bea.
O simplă batistă parfumată, o scrisoare, o floare, stârnesc în adâncul sufletului teribile nelinişti intime, extaze exotice, voluptuozitate inefabilă.

Nimeni n-a putut defini vreodată Iubirea; trebuie s-o trăieşti, trebuie s-o simţi. Doar marii îndrăgostiţi ştiu, realmente, ce este ceea ce se numeşte Iubire.


Ca să existe cu adevărat Iubire, e nevoie ca bărbatul şi femeia să se adore în toate cele şapte mari Planuri Cosmice.

Ca să existe Iubire e nevoie să fie o adevărată comuniune sufletească în cele trei sfere ale Gândirii, Simţirii şi Voinţei.

Când cele două fiinţe vibrează în comun în gândurile, sentimentele şi voliţiunile lor, atunci Uniunea Perfectă se realizează în cele Şapte Planuri de Conştiinţă Cosmică.

Există persoane care sunt unite în planurile Fizic şi Eteric, dar în cel Astral nu sunt. Altele sunt compatibile în planurile Fizic, Eteric şi Astral, dar în planul Mental nu sunt; fiecare gândeşte în felul său; femeia are o religie şi bărbatul alta; nu sunt de acord în ceea ce gândesc etc. etc. etc.

Există cupluri care au afinităţi în lumea gândirii şi a simţirii, dar sunt absolut contrare în lumea voinţei. Aceste cupluri se ceartă în mod constant, nu sunt fericite.
Uniunea Perfectă trebuie să se efectueze în cele Şapte Planuri de Conştiinţă Cosmică. Există cupluri care nu ajung nici măcar până la planul Astral; atunci nu există, nici măcar, atracţia sexuală; acelea sunt adevărate eşecuri. Acest tip de legaturi se bazează, exclusiv, pe contractul de căsătorie.

Unele persoane duc o viaţă matrimonială în planul Fizic cu un anumit consort, iar în planul Mental duc o viaţă conjugală cu un consort diferit. Rar întâlnim în viaţă o Relatie Perfectă.
Ca să existe Iubire, e nevoie să existe afinitate de gânduri, afinitate de sentimente şi de voinţe.

Când Iubirea pleacă din inimă, cu greu se mai întoarce. Iubirea este un copil foarte morocănos.


Îndrăgostiţii, adeseori confundă Dorinţa cu Iubirea, şi partea cea mai proastă este că se căsătoresc crezându-se îndrăgostiţi.

O dată înfăptuit actul sexual, o dată satisfăcută pasiunea carnală, urmează atunci dezamăgirea, rămâne teribila realitate.

Îndrăgostiţii trebuie să se autoanalizeze pe ei înşişi înainte de a se căsători, pentru a şti dacă realmente sunt îndrăgostiţi.

Pasiunea se confundă lesne cu Iubirea. Iubirea şi Dorinţa sunt absolut opuse.

Cel care într-adevăr este îndrăgostit este în stare să-şi dea până şi ultima picătură de sânge pentru fiinţa adorată.

Te simţi capabil să-ţi dai până şi ultima picătură de sânge pentru fiinţa pe care o adori? Ai fi capabil să-ţi dai viaţa pentru ca fiinţa adorată să trăiască? Reflectează şi meditează.

Există o adevărată afinitate de gânduri, sentimente şi voinţe cu fiinţa pe care tu o adori?
Aminteşte-ţi că dacă acea afinitate completă nu există, atunci relatia ta în loc de rai, va fi un adevărat iad. Nu te lăsa dus de dorinţă. „Omorâţi nu numai dorinţa, ci chiar şi umbra însăşi a arborelui ispititor al dorinţei.”

Iubirea începe printr-un fulger de simpatie încântătoare, se substanţializează cu tandreţe infinită, şi se sintetizează în supremă adoraţie.
O Relatie Perfectă este unirea a două fiinţe care se adoră absolut.

În iubire nu există planuri nici conturi bancare.

Dacă tu îţi faci planuri şi calcule, înseamnă că nu eşti îndrăgostit.

Reflectează înainte de a face marele pas. Într-adevăr eşti îndrăgostit? Fereşte-te de iluzia dorinţei.

Aminteşte-ţi că flacăra dorinţei devorează viaţa şi rămâne, atunci, teribila realitate a morţii.

Contemplă ochii fiinţei pe care o adori, pierde-te în fericirea din lumina ochilor săi, dar dacă vrei să fii fericit, nu te lăsa dus de dorinţă.

Nu confunda Iubirea cu pasiunea. Autoanalizează-te profund.

Este urgent să ştii dacă ea îţi aparţine în spirit. Este necesar să ştii dacă eşti pe de-a-ntregul în afinitate cu ea în cele trei lumi ale Gândirii, Simţirii şi Voinţei.

Adulterul este crudul rezultat al lipsei de Iubire. Femeia cu adevărat îndrăgostită ar prefera să moară decât să adultereze. Bărbatul care adulterează nu e îndrăgostit

Iubirea este teribil de divină.

Cu focul teribil al Iubirii putem să ne transformăm în Zei pentru a pătrunde, plini de maiestate, în amfiteatrul Ştiinţei Cosmice.

sursa: Samael aun Weor
http://www.vopus.org/ro/gnoza-gnosticism/alchimie.html

Despre "Omul Frumos" - Dan Puric

"A vorbi despre Omul Frumos în contextul în care trăim, într-o lume mutilată, a omului urât, într-o lume schilodită, într-o lume confuză, pe care, iată, o gustăm din plin, ce provocare extraordinară!

Lumea de azi se găseşte într-un continuu proces de urâţire. În noul imperiu al urâtului, frumosul este doar o amintire, care abia mai murmură sub marşul triumfal al unei lumi schilodite, aflată în plină ofensivă.

Omul Frumos este ultimul strigăt de salvare, este ultima redută a umanităţii, în luptă cu oceanul de neomenesc care vine.

Omul Frumos este ultimul suspin hristic pentru o lume aflată în cădere definitivă.

De fapt, lucrul cel mai important, în epoca pe care o trăim, este să avem capacitatea să recunoaştem Omul Frumos.

Omul Frumos nu mai este la modă. La modă este omul util, la modă este omul eficient.

Aveam un naş, Dan Gabrielescu. Aparţinea marii familii de boieri Gabrielescu; bunicul lui făcuse parte din „Junimea”, alături de Titu Maiorescu.
Comuniştii îl sărăciseră cu totul, nu-l lăsaseră să-şi profeseze meseria de avocat, şi-atunci, din disperare, se apucase să predea matematică.

Sărăcia îl încolţise din toate părţile şi se transformase în boală. Fusese constrâns să-şi opereze un plămân. Raportul său cu propria-i respiraţie, deci cu viaţa, era gradat în fiecare zi; avea un singur plămân. Boala îi vulnerabilizase şi mai mult fiinţa sensibilă şi, cu toate astea, nu uita să trăiască zilnic frumosul.

Într-o zi, când aveam vreo opt ani, m-a întrebat: „Ai citit Don Quijote?” Nu, am răspuns eu. „Cum, tu nu ştii de Don Quijote? Nu ştii de Dulcineea din Tobozo?” Nu, am răspuns eu, simţindu-mă din ce în ce mai vinovat. „Păi, atunci, ce fel de viaţă o să duci?”, mi-a răspuns naşul. „Cum ai să ştii ce e iubirea?”

Peste câteva zile, primeam cartea Don Quijote, din partea lui.
Am citit-o speriat şi evident că n-am înţeles nimic; de de-atunci a reţinut, din privirea lui, obligaţia fiecărei fiinţe umane de a cunoaşte povestea lui Don Quijote. Naşul meu dădea vieţii un sens către frumos. Mă corectase.
Mai târziu, fiind în liceu şi venind acasă, m-a întrebat:

- Ce-ai învăţat astăzi?
- Despre un poet stupid.
- Cum îl cheamă?, m-a întrebat.
- Lucian Blaga, am răspuns.
- Şi de ce e stupid, mă? m-a întrebat din nou naşul meu.
- Păi, uite, domnule, ce versuri scrie: „Caut,/ nu ştiu ce caut./ Caut lumina de ieri,/ trecutul apus.”

Naşul meu a tăcut, după care s-a uitat la mine şi mi-a spus:
- Şi tu zici că omul acesta este stupid? Păi, hai să vedem ce caută!

Apoi, am primit cea mai frumoasă lecţie despre memorie şi nostalgia amintirii. În trei săptămâni terminam de citit Trilogia valorilor şi Trilogia culturii.

Ţin minte şi acum, nişte cărţi vechi, editate de Fundaţiile Regale.
Începusem să găsesc lumina de ieri, trecutul apus.

De-atunci ştiu că memoria unor lucruri măreţe poate să înfrumuseţeze un prezent meschin. De-atunci am ştiut că memoria frumosului este izbăvitoare şi că este un dar hristic.

Dar să ne întoarcem la începutul poveştii. Aveam doar şapte anişori, când naşul meu îmi deschise într-o dimineaţă uşa şi-mi spune disperat:
- Mă simt rău. Am să mor. Cheamă Salvarea!
Eram singur acasă. Disperat, m-am îmbrăcat la repezeală cu ce-am găsit.
- Ce să fac? l-am întrebat disperat.
- Uite, îţi dau o fisă, să dai un telefon. Du-te şi cheamă Salvarea! Spune-le să vină repede, că mor!

Şi astfel, m-am pomenit alergând cu paşii mei micuţi prin ploaie, încercând să întrec moartea, care ameninţa viaţa naşului meu, şi să ajung Salvarea.

Prin ploaia măruntă am văzut telefonul public prins de un perete.

Era atârnat mult mai sus decât aş fi putut ajunge cu mâna.

Am văzut două sticle de lapte, pe care le-am pus sub telefon şi pe care m-am urcat, cu o dexteritate născută doar de groază. Ţineam strâns între degete fisa de telefon, de parcă ar fi fost ultima picătură de viaţă a naşului meu. Cu mâna tremurândă am format numărul de telefon.

- Alo! Salvarea?, am strigat disperat.
- Da, mi-a răspuns o voce, rece, indiferentă.
- Da, ce e?…
- Moare bunicul! Moare bunicul! Veniţi de urgenţă! Moare bunicul!
- Câţi ani are bunicul?
- 76, zic, şi telefonul s-a închis.

Abia atunci am auzit picăturile de ploaie. O singurătate cumplită m-a cuprins. Eram distrus interior de vocea de mormânt a Salvării.

Am alergat înnebunit, i-am spus că mi-au închis telefonul, iar naşul meu, disperat, mi-a zis:

- Nu trebuia să le spui vârsta. La oamenii în vârstă Salvarea nu mai vine.
Mi-a dat o nouă fisă şi, alergând din nou prin ploaie, mă-ntrebam de ce la oamenii în vârstă Salvarea nu mai vine.

Mi-am găsit sticlele şi-am vorbit din nou la telefon.
- Alo! Salvarea? Moare bunicul! Moare bunicul!, am început să strig.
- Câţi ani are bunicul tău, mă?
- 18 ani, am răspuns. ( :) )

Şi de data asta am închis eu telefonul.

Acum, paşii meu către casă, prin ploaie, erau rugăciuni.
Am minţit, dar există şi minciuni izbăvitoare. Un paradox. Făcusem, cum se zice, păcatul ăl bun.

(…)

Am minţit, dar am făcut-o ca să-mi salvez năşicul. Lumea corectă tocmai îmi arătase faţa. Iar politica corectă de astăzi ne mutilează cinstea în numele corectitudinii.

Surprinzător, cei de la Salvare au venit. Cred că au venit curioşi să vadă cum arată un bunic de 18 ani. :)

Din Salvare a coborât un doctor, cam la vreo 40 de ani, grăsuţ, uşor răvăşit, târând după el o tristeţe. Năşicul, între timp, când l-a văzut pe doctorul acesta, care era mai răvăşit decât el, l-a întrebat:

- Dar ce vi s-a întâmplat?

Doctorul lua tensiunea şi, cu ochii concentraţi pe tensiometru, spuse în şoaptă:

- M-a părăsit iubita.

Şi eu asistam la schimbul acesta: tensiunea năşicului meu scădea şi creştea a celuilalt, a doctorului. Vedeam cum năşicul meu, din bolnav, se transforma în doctor, iar doctorul se transforma în pacient.

- Doişpe cu cinci, spune doctorului (era tensiunea bună a naşului meu).

- Nu trebuie să suferiţi atâta, îi spune năşicul, luându-i tensiunea sufletească doctorului. Şi năşicul începea să-l ocrotească.

Şi eu, atunci, am asistat la lucrarea lui Dumnezeu. Salvarea salva trupul, iar Omul Frumos, sufletul. Unul mergea spre vindecare, celălalt, spre mântuire. Şi astfel, la sfârşitul acestui consult reciproc, năşicul se simţea bine, iar doctorul avea sufletul liniştit. Mai departe, i-am văzut împrietenindu-se.

Doctorul venea o dată pe săptămână, pretextând că trebuie să-i ia tensiunea, dar, de fapt, venea să-şi ia doza de frumuseţe sufletească.

Omul frumos nu este vizibil, el nu are imagine, el ţâşneşte, în aparenţă, într-un gest mic, iar gestul acela, pentru tine, este izbăvitor şi-ţi persistă în suflet toată viaţa, ca o icoană."

DAN PURIC - DESPRE OMUL FRUMOS

Poveste despre sfarsit

Cuvantul karma vine de la termenul sanscrit “karman” ce inseamna actiune. Actiune cu gandul, cu fapta si cuvantul. Exista asadar, trei tipuri de karma: a gandirii, a vorbirii si a corpului sau a actiunii.

Tot ceea ce gandim, spunem si facem va avea un efect in istoria noastra personala.

Ceea ce suntem noi acum, este rezultatul a ceea ce am gandit, spus si facut in trecut, in alta viata sau in viata actuala, iar ceea ce gandim, spunem si facem in prezent ne va crea pe noi in viitor.

Doctrina karmei ne invata ca suntem complet responsabili de ceea ce suntem si de ceea ce vom deveni. Nimeni din afara noastra, fie el zeu, om sau orice alta fiinta, nu poate fi tras la raspundere. Meritam tot ceea ce ni se intampla, chiar daca ne este greu sa acceptam asta.

Buddha Shakyamuni a povestit odata o parabola discipolilor sai, numita “Parabola celor patru sotii”.

Era odata un om care avea patru sotii. Acesta a devenit la un moment dat foarte bolnav si tragea sa moara. Simtindu-se singur in apropierea sfarsitului i-a cerut primei sale neveste sa il insoteasca in lumea de dincolo.

“Scumpa mea sotie”, a spus el, “te-am iubit zi si noapte si te-am ingrijit toata viata mea. Acum trebuie sa mor. Vrei te rog sa vii cu mine oriunde m-as duce eu dupa moarte?” La aceste cuvinte se astepta ca ea sa fie de acord, insa raspunsul ei a fost urmatorul:

“Dragul meu sot, stiu ca m-ai iubit intotdeauna si ca acum trebuie sa mori. Din pacate a sosit vremea sa ne despartim, insa eu nu pot sa te urmez. La revedere, dragul meu.”

Atunci el si-a chemat a doua sotie si a rugat-o si pe aceasta sa il urmeze in moarte. I-a spus:

“Draga mea, stii bine cat de mult te-am iubit. Uneori imi era teama ca m-ai putea parasi, dar am tinut de tine cat am putut. Te rog, vino cu mine,”

A doua sotie s-a exprimat fata de el intr-un mod cam rece: “Dragul meu, prima nevasta a refuzat sa mearga cu tine. De ce nu as proceda si eu la fel? La urma urmei nu m-ai iubit decat pentru interesele tale egoiste.”

Zacand in pat, omul a chemat-o pe a treia sotie si i-a adresat aceeasi rugaminte. Aceasta i-a raspuns cu lacrimi in ochi: “Dragul meu, imi pare rau de tine si cand ma gandesc la mine ma intristez si mai tare. De aceea te voi insoti doar pana la cimitir. Aceasta o consider ultima mea datorie fata de tine.” Asadar si a treia sotie a refuzat sa mearga cu el in moarte.

Aducandu-si aminte de a patra nevasta, de care insa nu ii prea pasase niciodata si pe care o tratase intotdeauna ca pe o sclava, aratandu-se mai tot timpul nemultumit de ea, a zis sa incerce din nou. Se indoia ca aceasta i-ar fi putut accepta cererea avand in vedere comportamentul sau fata de ea, insa frica si singuratatea pe care o simtea erau prea puternice. Spre surprinderea lui aceasta a acceptat bucuroasa:

“Voi merge cu tine, dragul meu. Indferent ce s-ar intampla sunt hotarata sa fim impreuna pentru totdeauna. Noi doi nu putem fi despartiti.”

Aceasta este povestea unui om care avea patru neveste. Buddha a incheiat prezentarea ei cu urmatoarea concluzie: “Fiecare barbat sau femeie are patru neveste sau soti.” Ce semnifica asta?

Prima “nevasta” este corpul nostru pe care il iubim zi si noapte. Dimineata il spalam pe fata, il imbracam si il incaltam. Ii oferim mancare. Avem grija de el ca de prima nevasta din poveste, insa din pacate trupul nostru – prima nevasta, nu ne poate insoti dupa moarte.

A doua nevasta reprezinta averea, lucrurile materiale, banii, proprietatile, faima, pozitia sociala si slujba pentru care muncim atat de mult sa le obtinem si sa le pastram. Nici acestea nu au cum sa ne urmeze dupa moarte. Am venit in aceasta lume cu mainile goale. De-a lungul vietii avem iluzia ca am obtinut o avere insa in momentul mortii mainile noastre sunt din nou goale. Nu ne putem pastra bunurile materiale si succesul dupa moarte, asa cum a doua nevasta i-a spus sotului ei: “M-ai tinut aproape datorita egoismului tau. Acum insa trebuie sa ne despartim.”

Ce se intelege prin a treia sotie? Toti oamenii au o a treia sotie. Aceasta reprezinta relatiile pe care le avem cu parintii, fratii si surorile noastre, toate rudele, prietenii si societatea in general. Acestia ne vor insoti cu lacrimi in ochi cel mult pana la cimitir, le va parea rau de noi si vor fi tristi, insa nu ne pot ajuta cu mai mult.

A patra sotie este singura care il va insoti pe om dupa moarte. Aceasta este karma noastra care ne urmeaza oriunde am merge, asemenea sotiei credincioase.

sursa:http://www.5wwwww5.com/forum/viewtopic.php?p=3&sid=68ddf82b7ff3bf87ef8151f58269a00c&mforum=josho