Nu exista iubire acolo unde exista teama. Nu exista dragoste daca nu exista
echilibru emotional si
capacitatea de a comunica despre ceea ce simtim, ceea ce vrem.
Exista in aceste cazuri numai un
atasament disperat de partenerul de cuplu, care creaza
relatii distructive.
Se consuma atatea cuvinte pentru a explica – deci a face inteleasa – agresivitatea in familie, in cuplu.
Ca este din pricina alimentatiei plina de E-uri, din pricina poluarii, aglomeratiei, stresului, frustrarilor de la serviciu, greselilor de educatie facute de parintii nostri, ca este o trasatura derivata a temperamentului nostru, foarte multe explicatii care par ca scuza intr-un fel modul de comportament agresiv si ii evidentiaza originile fie undeva in afara noastra, fie in afara controlului nostru.
Indiferent care este motivul pentru care un comportament agresiv a aparut, nu inseamna ca el nu este controlabil, ca nu poate fi si nu trebuie schimbat.
Ba mai mult –
nu inseamna ca trebuie tolerat. Sub nici un pretext – totusi il/o iubesc, avem multe impreuna (bunuri materiale si/sau amintiri), de dragul copiilor, ce va spune lumea daca ma despart etc.
Nu trebuie tolerat indiferent care este forma de manifestare a agresivitatii – verbala sau fizica.
Prima persoana care trebuie sa se ingrijoreze de comportamentul agresiv nu este victima, ci agresorul.
Dar el de obicei isi gaseste scuze, explicatii, circumstante atenuante. Dar de obiecei i se gasesc justificari chiar de catre victima/victime, pentru ca un
comportament agresiv (fie el indreptat asupra partenerului de viata sau si asupra copiilor)
se bazeaza pe teama.
Tonul ridicat, cuvintele jignitoare, imbrancelile, palmele educative sau bataia sunt forme ale manifestarii
agresivitatii in familie. Odata tolerata in formele ei usoare, nu este decat o chestiune de timp pentru a evolua in formele ei mai grave.
Interventia in modificarea comportamentului agresiv este eficienta daca se face imediat dupa primele manifestari ale acestuia.
Pentru ca tolerat, acest comportament tinde sa ia locul normalitatii.
Agresorul gandeste, si pe buna dreptate, ca este ok cand se comporta asa, pentru ca nu i se riposteaza si in plus obtine ceea ce doreste, ceea ce urmareste, prin comportamentul sau.
Nu intelege de ce, daca a fost tolerat, si este si „eficient”, de ce ar trebui sa il schimbe.
Chiar se simte nedreptatit ca este acuzat de a fi avut un comportament agresiv, pentru ca nu a facut mare lucru.
Oricine tipa, urla, injura, mai da cate o palma din cand in cand, nu? Ce mare lucru.
Normal ca nu este mare lucru, doar victima agresivitatii sale nu a facut mare caz cand i s-au aplicat asemnea „forme de comunicare”.
Chiar am intalnit cupluri care escaladeaza conflictul manifestandu-se agresiv (initial verbal) in tandem.
Se simt chiar bine, spun „asa suntem noi, mai temperamentali, ne certam, ne injuram, dar ne trece si ne impacam”.
Pacat ca acesti oameni nu au avut parte niciodata in viata lor de comunicare eficienta si de dragoste adevarata.
Altfel nu ar mai putea considera agreabila o asemenea forma de manifestare a „iubirii patimase”.
Ei isi impart vinovatia de a se fi comportant agresiv si traiesc multumiti cu ea.
Pana cand agresivitatea verbala se transforma in agresivitate fizica, si nu mai este la fel de amuzant.
Unul din ei va trebui sa aleaga postura de victima, de obicei cel care are mai putina forta fizica.
Cuprins articol
1.Generalitati
2.Cum incepe totul?
3.Cum sa nu se ajunga aici?
4.Se mai poate face ceva?
5.E vina ta!
Cum incepe totul?
Cu un ton ridicat.
Urmeaza o jignire, apoi mai multe si spectacolul verbal are ca apogeu injuraturile.
Dupa care apare o imbranceala.
Aici, la schimbarea registrului, de obicei se riposteaza.
Agresivul este uimit de tupeul agresatului si acum sau data viitoare pluseaza fata de simpla imbranceala si cu o palmuta.
Creste frecventa si intensitatea agresiunii pana la limita la care se opreste riposta, deci obtine „victoria”, celalalt tace sau renunta la disputa.
Concluzia lui – deci de acum asa trebuie sa fac sa imi impun punctul de vedere.
Cum sa nu se ajunga aici?Poate suna caraghios, dar la multe cupluri functioneaza.
Discutati acest aspect inainte de casatorie.
„Nu tolerez agresivitatea fizica, deci daca ridici un deget asupra mea in secunda 2 am plecat si ai actele de divort la posta.
Ne-am inteles?”
de fiecare data aceasta afirmatie a starnit un zambet pe fata partenerului si a declansat dorinta de a imbratisa de a fi tandru si asigurator, spunand „in nici un caz, normal ca nu voi face asa ceva.
Dar nici tu!”
Putini logodnici discuta acest aspect inainte de casatorie pentru ca fie il considera subinteles, fie il considera absurd.
Sau poate obisnuiti fiind cu violenta in familiile lor de origine nici nu concep sa se comporte altfel in casnicia lor.
Sa aplice sau sa tolereze violenta.
Daca s-a discutat sau nu acest aspect inainte de casatorie nu inseamna ca la un moment dat, intr-un anumit context nu se va manifesta agresivitatea verbala.
Daca ea este tolerata la primele aparitii, garantat va mai aparea si se va intensifica in frecventa si intensitate. Deci „starpirea” ei se face prin a nu o accepta. Dar nu ripostand asemanator, ci cu calm.
Este imposibil ca agresivitatea sa apara pentru prima data in viata unui individ, abia dupa ce s-a casatorit.
Ea a existat si inainte.
Ca urmare, daca ne stim cu probleme de autocontrol este bine sa anuntam partenerul pentru a fi ajutati de acesta sa ne controlam.
Spunandu-i – „daca ma vezi ca vin nervos si pus pe harta evita-ma sau taci, nu riposta” nu este o forma de a fi ajutat sa ma controlez ci de a tolera comportamentul meu.
Este mult mai eficient sa incerc eu sa monitorizez starea de furie si sa fac ceva pentru a o diminua – sa tac, sa plec sa ma plimb, sa stau singur inchis intr-o camera pana imi trece. Sau sa rog pe ceilalti sa imi spuna ca am devenit furios, ca am inceput sa tip. Pentru ca un furios nu isi da seama intotdeauna, imediat, de starea sa.
Simte ca se infurie dar crede ca inca se mai poate controla si nu intotdeauna sesizeaza ca a trecut de limita autocontrolului.
Ca sa controlezi aceste exprimari ale agresivitatii prima si cea mai importanta conditie este
sa vrei. Sa constientizezi ca este in primul rand spre binele tau sa vrei sa schimbi ceva la tine pentru a nu mai elibera agresivitatea astfel.
Pentru ca din pacate
nici o relatie bazata pe teama nu poate functiona.
Si a continua acest comportament inseamna a
ucide relatia cu buna stiinta. Cu premeditare.
Indiferent ca este vorba de relatia ta cu sotul, cu sotia, cu copilul.
Se mai poate face ceva?In cele mai multe cazuri se mai poate.
Cand nu a aparut agresiunea fizica si cand nu exista si asocierea cu alcoolismul, sau drogurile.
Sigur ca persoana agresiva nu va fi cea care va avea dintr-o data revelatia ca are o problema.
De la primele semne de agresivitate in cuplu partenerul trebuie sa semnalizeze ca nu se simte ok in relatie din pricina comportamentului agresiv.
Si sa ii atraga atentia asupra schimbarii comportamentului de la primele semne, care semne nu trebuie sa le trecem cu vederea.
Pentru ca initial persoana care agreseaza isi va cere scuze, va aduce „ofrande” pe altarul iertarii, poate remuscarea va fi sincera, dar daca cere doar iertarea si nu si ajutorul partenerului de cuplu pentru a schimbarea comportamentului inseamna ca de fapt nu simte nevoia sa schimbe acel comportament.
Ajutorul poate fi unul specializat – sa mearga la psiholog sau nespecializat – acordat de familie, poate chiar de partenerul insusi.
Prin
a conveni o
semnalizare (orice fel de semn convenit de cei doi, un gest, orice) cand se sesizeaza debutul comportamentului agresiv, de exemplu.
E vina ta!Este unul di
n cele mai stupide pretexte, dar unul din cele mai frecvent folosite de „agresor” –
e vina ta – sa acuzi victima comportamentului tau ca este responsabila de purtarea ta.
Poate ca victima declanseaza impulsul agresivitatii prin comportamentul sau, dar impulsul nu trebuie sa dicteze o reactie automata.
Daca reactia cuiva este automata, tipica si devine un reflex atunci acea reactie este o manifestare a caracterului propriu, nu a provocarii celuilalt.
"Am divortat dupa 11 ani de casnicie in care am fost agresata, si dupa ce am spus psihologului meu ca nu pot tolera ca sotul meu sa ma bata. Cand a auzit ca de 11 ani suport asta el a zis „vad ca tolerati destul de bine asta, totusi”. Mi-am dat seama ca decizia imi apartine".
"Am suportat 6 ani de violenta in familie de dragul copilului nostru. Cand copilul mi-a spus ca atunci cand va fi mare o sa o bata si el pe sotia lui daca nu e cuminte, am luat decizia sa divortez. Trebuia sa rup acest lant al perpetuarii agresivitatii".
"Mama mea a suportat si suporta in continuare agresivitatea tatalui meu, iar eu am ales fara sa vreau tot un sot agresiv. Dar noi facem terapie de cuplu acum si lucrurile par sa intre in normal".
"Sotia mea este foarte impulsiva si am ajuns de multe ori la spital de pe urma ranilor provocate de ea. Nu voi divorta, totusi, pentru ca e jenant sa admiti ca esti agresat de nevasta, ca barbat".
In ultimul timp modelul barbatului agresor, care domina prin aceasta trasatura partenera si copiii este echilibrat de modelul femeii agresor, care incepe sa preia nu numai anumite atribute de statut si de rol ale barbatului (asa cum erau ele vazute in familia traditionala) ci si comportamente specific masculine.
Agresivitatea este de multe ori cultivata de sexul feminin in comportament pentru a putea face fata mai bine provocarilor carierei.
De acolo este transferata cu foarte mare usurinta in relatiile familie.
Sotul si copiii ajung sa fie abordati ca niste subalterni ai doamnei care la serviciu conduce cu o mana de fier si sa suporte consecintele frustrarilor profesionale ale domniei sale.
Acum femeile castiga aproape la fel de mult ca barbatii lor, au acelasi timp de lucru, si in plus si gospodaria, eventual copiii de ingrijit.
Nemultumirile se aduna, ele cer tot mai mult sprijin din partea sotilor si cand nu primesc acel sprijin se revolta.
Cuvintele care constituie
trigger pentru comportamentul agresiv sunt clasicele si plictisitoarele – tu mereu, tu niciodata nu faci, intotdeauna numai eu etc.generalizari nepermise ale unor comportamente punctuale si care reusesc sa declanseze revolta celui acuzat. Si de aici conflictul este gata.
Nu exista justificare acceptabila a agresivitatii in cuplu, in familie. Cu toate acestea foarte multe persoane accepta si in felul acesta „promoveaza” violenta in familie. Intotdeauna avem o optiune - de a accepta sau nu agresivitatea partenerului de viata.
Fiecare om este responsabil pentru actiunile pe care alege sa le faca, nu va lasati niciodata convinsi ca lucrurile ar putea sta altfel.
Daca ti-ai luat angajamentul sa accepti in continuare persoana care te-a ranit si esti hotarat sa faci tot posibilul ca relatia sa mearga, razbunarea si pedepsele trebuie lasate deoparte.
Psiholog Cristiana Haica
Sursa: Revista TerapiaM
