Maturizarea - despartirea de MAMA si TATA

"

cine nu-si paraseste mama si tatal…

Sunt indragostit de parabolele si afirmatiile lui Iisus (dar intru rar in biserici, pentru mine natura fiind o casa a Domnului mult mai inspiratoare). Ele sunt adevarate lectii condensate de psihologie. „A-ti parasi mama si tatal” este o referinta simbolica la separarea psihologica de parinti. Vine o vreme cand tatal (ca rol psihologic) trebuie „parasit” pentru a putea deveni tata in raport cu tine insuti (adica sa te iei in propria grija). La fel si mama.

Este ca si cum i-ai spune: „Tu nu mai esti tatal meu. Acest rol a incetat. Dar exista un alt rol disponibil. Tu poti fi prietenul meu mai in varsta.”

Aceste separari sunt frumoase cand amandoi sunt dispusi sa se angajeze in ele si dificile, uneori tragice, daca unul sau chiar amandoi se agata de vechile roluri.

Daca mama si tata si-au jucat bine rolurile de parinti, undeva pe la 20 si ceva de ani, se retrag din ele, facand o tranzitie lina spre rolul de prieteni.

Din punct de vedere psihologic „mor” ca parinti si „se nasc” in calitate de prieteni. Parintii psihologici nu sunt parinti toata viata.

Doar parintii genitori sunt asa toata viata (genele lor se afla mereu in tine).

Altfel rolurile parentale inceteaza pe la 20-25 de ani. A

cesta este algoritmul de dezvoltare pe care ni-l propune viata.

Insa teoria nu seamana deloc cu practica.

In realitate parintii psihologici nu se ridica la inaltimea rolului lor, il joaca prost sau demisioneaza, il interpreteaza dupa o partitura straina (introiectata) sau il resping.

Alteori se identifica intens cu el si nu-i mai dau drumul desi „copilul” este cogeamite barbatul sau femeie in toata regula.

Ambele variante de rol (implicare excesiva sau neglijare/abandon) prezinta riscul de a fixa copiii in dependente emotionale inconstiente.

In aceste cazuri, deoarece „mortile” nu sunt naturale, ele trebuie provocate (poate suna insuportabil pentru urechile mai fine insa reamintesc contextul: ma refer la „moarte” in sensul de separare psihologica).

Cu alte cuvinte, este nevoie sa faci tu, in mod constient, ceea ce nu s-a intamplat de la sine in urma unui parentaj armonios. Daca mama te suna zilnic e necesar sa nu-i mai raspunzi uneori (dar o informezi inainte). Daca tata insista sa-ti cumperi casa la o statie distanta eviti sa cazi in capcana dorintei lui si te muti ceva mai departe (dar nu pe alta planeta).

Desi dureros, mai ales la inceput, este necesar sa refuzi rolul de copil pe care parintii continua sa ti-l atribuie, deoarece sunt ancorati in trecut, adica viata lor s-a blocat in rolul parental (nu a mers mai departe, nu au descoperit alte roluri).

Trebuie sa te nasti din nou si pentru aceasta „nastere” esti singurul responsabil. Este natural sa doara si sa doresti sa o eviti daca nu s-a produs la timpul ei. Insa daca amani maine iti va fi si mai greu. Timpul, in acest caz, este un dusman:el consolideaza legatura pe care evolutia iti cere sa o rupi.

Cunosc prea multe cazuri de „copii” captivi in scenariile propriilor parinti, prinsi cu catuse aurite si fixati astfel in roluri pe care viata le cere insistent sa le paraseasca.

Nasterea in lumea adulta solicita o serie de renuntari dificile.

A da drumul rolului de copil e doar una din ele. A iesi din propria ta mitologie (idei infantile despre realitate) este o alta.

Nu exista crestere fara dureri insa nu e deloc necesar ca durerea sa se transforme in suferinta. Acolo unde parintii si-au jucat rolurile cu bucurie, pe deplin constienti de temporalitatea lor, renuntarile sunt instinctive si tranzitiile line.

Acolo unde rolurile au pus stapanire pe indivizi, ca urmare a unor energii neconsumate din alte roluri, inclusiv in plan transgenerational, cel mai constient initiaza separarea si accepta sa suporte inevitabila culpabilizare la care va fi supus.

Insa nu exista alta cale. Ceea ce a fost prea mult intarziat trebuie „operat” cu o anume agresivitate (sanatoasa, in sensul de „in serviciul dezvoltarii”).

Nimeni nu are trebuinta de un chirurg bland, caruia ii tremura bisturiul de emotie.

Psihoterapia profunda seamana, adesea, cu chirurgia. Diferenta este ca pacientul supravietuieste mereu si nu exista anestezie."

sursa:

http://www.adrian-nuta.ro/cine-nu-si-paraseste-mama-si-tatal/#more-1033

Adrian Nuta

Povestea vietii tale

Vreau sa-ti spun o poveste cu care esti deja familiarizat, dar la care nu ai reusit sa te uiti ca la o poveste si atat. Imagineaza-ti sau aminteste-ti imaginea copilului care ai fost, liber exprimat, fericit, care nu-si dorea altceva decat iubire si nu avea nevoie decat sa fie.

Faceai si spuneai ce si cand simteai, fara sa te temi ca vei fi judecat, respins, criticat… Aveai in interiorul tau toata iubirea si maretia lumii…

Apoi insa ai crescut si ti-ai dorit sa afli cine esti. Pentru asta, te-ai uitat in jur, in privirile, cuvintele si gesturile celorlalti, care au jucat rolul unor “oglinzi”, in care doreai sa te vezi asa cum esti. Si ai inceput sa te adaptezi in permanenta la imaginile pe care le vedeai in acele oglinzi, pentru ca ai inceput sa crezi ca nu esti indeajuns de bun, de frumos, de destept, pentru a fi iubit si acceptat de ceilalti.

Poate ca ti s-a spus ca pentru a ajunge “cineva”, trebuie sa fii intr-un anume fel si ai incercat din rasputeri sa fii astfel. Iar cand nu ai reusit, te-ai criticat si te-ai intristat.

In permanenta ai incercat sa adaugi cate ceva la atitudinea ta, la cine esti, pentru a te integra in aceasta lume.

Ai inceput sa te plangi la fel ca cei mari, sa crezi ca viata e grea, apoi ai inceput sa judeci la fel ca cei din jurul tau, sa creezi drame si povesti despre orice detaliu al vietii tale.

Numai ca nicio oglinda nu a fost destul de curata si de clara, astfel incat sa te vezi asa cum esti in realitate. Si asa a aparut nefericirea. Ca o consecinta a discrepantei intre cine esti in interior si cine arati sau te straduiesti in permanenta sa fii…

Probabil ai ajuns sa te intrebi cine esti… Probabil ai cautat fericirea in o multime de surse exterioare (succese, relatii, bani, obiecte) dar de cate ori le-ai gasit, fericirea a fost efemera.

Si am sa-ti spun ca singura cale de a accesa puterea, fericirea, pacea interioara, este sa afli cine esti, sa te intorci acolo, la punctul zero, unde erai autentic si neinfricat.

Sa te imprietenesti cu povestea vietii tale, sa o iubesti si sa te iubesti pe tine…

Sa inveti sa traiesti dincolo de poveste, dincolo de drame si de neimplinire.

Nicoleta Svârlefus

http://www.damaideparte.ro/index.php/traieste-viata-pentru-care-ai-fost-creat-experienta-de-a-fi-intreg-complet-si-perfect/788/

Fazele unei relatii de cuplu

---

x

• Psihologie practica

Fazele unei relatii de cuplu

Fazele unei relatii de cuplu seamana foarte mult cu fazele dezvoltarii si maturizarii unui copil. Ca sa devina autonom, copilul are nevoie sa treaca prin mai multe stadii. Orice stadiu de dezvoltare presupune un castig si o pierdere. La fel, orice relatie pe care o avem trece prin diverse stadii.

1. Stadiul simbiotic-fuzional

Il regasim inainte de nastere si putin dupa nastere cand copilul si mama sunt inca un tot. La fel, faza de indragostire de o persoana la varsta adulta corespunde fazei fuzionale. Cei care “se indragostesc foarte des” fara a continua dupa dez-indragostire relatia si fara a trece intr-o alta faza, isi doresc sa revina mereu si mereu la stadiul de fuziune cu mama. In timpul vietii intrauterine nu exista Eu si Tu ci Eu sunt Tu si Tu sunt Eu. Aceasta este faza simbiotica, de nediferentiere intre persoane.

Prima faza a unei relatii deseori pentru multe persoane consta in “indragostire”. Indragostirea fulgeratoare, “dragostea la prima vedere” contine: atractie fizica, dorinta sexuala si acel ceva inefabil care deseori e verbalizat asa “parca il/o cunosc de mult timp…”. Asta nu arata decit ca persoana de care ne-am indragostit are trasaturi inconstient si foarte des asemenatoare cu o persoana importanta din viata noastra (parinte, bunic).

Sunt persoane care se indragostesc de mirosul alteia pentru ca le aminteste de copilarie… de mirosul unei persoane dragi din copilarie… Si astfel, indragostirea nu este decit o repetare a unei relatii cu o alta persoana… Cind ne indragostim nu vedem in fata noastra deseori persoana reala care este celalalt, ci ceea ce credem noi si visam ca e celalalt. Ne indragostim pe de o parte de ceva care ne aduce aminte de experientele trecute si de masca celuilalt… insa nu de el cum e cu adevarat.

Psihanalistii spun ca indragostirea de cineva se aseamana cu prima relatie din viata unui om, relatia cu mama de simbioza totala, cind mama si copilul sint un tot. Daca moare mama, moare si copilul. In faza de indragostire sint unii care spun “nu pot trai fara…”. De aceea indragostirea cuprinde ceva irational, pasional, obsesiv in ea. Cind esti obsedat de celalalt, asta nu inseamna dragoste ci boala.

De multe ori dupa faza de simbioza are loc prima criza a cuplului.

Multe persoane se simt atunci abandonate, deziluzionate de partenerii lor, neintelegand de cele mai multe ori ca urmatoarele faze conteaza cu adevarat intr-o relatie. Suntem intr-o comuniune nediferentiata cu persoana de care ne-am indragostit. La modul patologic unele persoane sunt in acest stadiu cand au o adictie (de substanta, de joc). Deseori dupa faza de simbioza unele cupluri se despart, nefiind capabile sa isi vada partenerul asa cum este si sa treaca la o alta faza a relatiei.

Destul de des la terapie vin cupluri aflate in faza simbiotica-dependenta care incep sa aiba probleme cind apare copilul pe lume. Deseori in aceste cupluri femeia se comporta foarte des ca “o mama” pentru sot si cind apare copilul pe lume, “iubita mama” nu mai are timp de “sotul-copil”… Sotul copil isi cauta astfel o alta mama si iubita pentru ca se simte abandonat.

O relatie in aceasta faza seamana cu bungee jumping.

Exista insa si relatii care incep mai realist, fara romantism si indragostire, as spune mai rational, relatie care in timp se transforma in dragoste. Atractia fizica este un ingredient necesar intr-o relatie, insa nu suficient pentru un cuplu. Un astfel de inceput al unei relatii poate avea uneori sorti de izbinda mai mari decit o relatie inceputa furtunos, pasional, deoarece persoanele vad in fata lor persoana reala, nu Partenerul Ideal… din capul lor…

2. Stadiul de dependenta

Copilul dupa nastere este total dependent de parintii lui. Parintele face totul pentru copil si este firesc in aceasta faza de dupa nastere pana la un an. Incet, incet, pe parcurs ce lunile trec, copilul castiga in autonomie, daca este incurajat de catre persoana care il ingrijeste.

Intalnesc multi copii care si la varsta de cinci ani sunt hraniti de parintii. Parintii unui astfel de copil, de obicei sunt foarte anxiosi si isi centreaza intreaga atentie pe acest aspect al vietii copilului. Evident ca pentru un copil de cinci ani, nu mancarea e importanta, ci joaca. El mananca daca simte ca ii e foame si daca este lasat “sa simta” ca ii e foame.

Avem exemple foarte clare de simbioza si dependenta (de diverse tipuri) cand mama doarme in pat cu copilul, cand parintii dorm in pat cu copilul, cand secretara este pe post de mama pentru sef (face si alte lucruri care nu sunt scrise in fisa postului: ii duce copilul la scoala, ii face cafeaua).

Persoanele adulte care raman constant in acest stadiu nu se intretin singure, material si afectiv, au mereu nevoie ca altcineva sa le poarte de grija. Faza de dependenta mai apare cind unul dintre parteneri este bolnav, insa aceea este o dependenta fireasca data de conditiile respective.

3. Stadiul contra-dependentei

Adolescentul se razvrateste si este rebel, insa are nevoie inca de sprijinul parintilor fiind ambivalent intre dependenta si independenta. Se razvrateste, insa tine cont de autoritate. Persoanele adulte care se afla des in acest stadiu pot fi mereu carcotase si critice fata de orice autoritate, insa fac exact “invers”.

Persoanele adulte aflate in stadiile de mai sus, cand trec printr-o situatie de pierdere, fac fata mult mai greu acelei situatii de pierdere, decat o persoana care se afla in stadiul independent. Partenerii care sint in aceasta faza deseori sunt in lupta de putere si fiecare incearca sa demostreze celuilalt ce “tare e el”. Daca unul vrea ceva, celalalt musai vrea alceva, insa nu negociaza ci se cearta continuu.

4. Stadiul independentei

In acest stadiu copilul este capabil sa faca lucruri de unul singur, sa se joace, sa construiasca, sa se ingrijeasca (dupa doi ani copilul capata din ce in ce mai multa autonomie). Ca adulti, putem sa functionam si singuri, chiar daca de multe ori nu ne place. Persoanele care aleg constant acest stadiu raman singure, temandu-se de adevarata intimitate. Sunt genul de persoane care spun “Nu am nevoie de nimeni sa imi satisfaca dorintele”.

In aceasta faza partenerii pot fi chiar indepartati afectiv unul de celalalt si exista riscul sa se ocupe mai mult de servici decit de viata relationala. Aceasta este faza in care unul sau ambii parteneri pot spune “dar oare de ce mi-o fi placut de….?”

5. Stadiul inter-dependentei – maturizarii (iubirea matura)

Copiii care se afla in acest stadiu se simt capabili si valorosi, pot sa isi rezolve singuri problemele si cand nu se descurca singuri cer ajutorul, fara a se simti mai putin capabili sau nevalorosi. In acest stadiu persoana adulta are capacitatea de a face lucrurile singura, se intretine singura, insa cere ajutor cand are nevoie in functie de situatie, adecvat, fara sa se simta dependenta de persoana care ii ofera ajutorul.

Putem fi interdependenti in cadrul unei relatii:

- negociind nevoile proprii, nevoile partenerului/partenerei
- sa ne acceptam limitele noastre si ale partenerului
- sa fim constienti de ceea ce avem de oferit si ceea ce ne ofera partenerul
- putem negocia rolurile in familie in asa fel incat sa fie flexibile: daca unul din parteneri ramane somer, va prelua treburile casnice din familie si celalalt se va ocupa de finante, ca apoi cand se reincadreaza in campul muncii sa renegocieze rolurile.

O relatie in aceasta faza are doi parteneri care stiu cine sint ei insisi, ce vor de la o relatie, ce valori, vise dorinte au, isi asuma responsabilitatea unei relatii si unei familii, se angajeaza ambii in si pentru relatie. O relatie in aceasta faza sigur nu da “senzatiile tari” ale indragostirii, ci e asezata, calma, profunda.
Fazele nu sint batute in cuie. Posibil exista sub-faze pentru fiecare dintre noi.

http://www.damaideparte.ro/index.php/fazele-unei-relatii-de-cuplu/782/

de Cristiana Alexandra Levitchi
Psihoterapeut
www.sensart.ro
http://cristianaalexandralevitchi.wordpress.com

Copiii

Autor: Dan Parvu - Psiholog

Bebelusul este o sansa. Sau un cumul de sanse.
Este sansa ta de a vedea ce faceai cand erai mic. De a fi din nou copil. De a fi de asta data in ambele roluri; parinte si copil pentru ca orice copil este si o parte din parinti, o parte din tine.
Acum te vezi din doua parti, ai o imagine de ansamblu, esti mai intreg. Si un cuplu fara copil nu este intreg, nu este o familie intreaga, in adevaratul inteles. In centrul oricarei religii sunt urmasii. Este legea firii, este un traseu care se cufunda atat de mult in intunericul trecutului incat doar cateva sclipiri de legenda mai razbat. Sau de poveste.
A fost odata ca niciodata un barbat si o femeie. Si au facut un copil.

De cativa ani lucrez doar cu copii cu probleme, cu copii problema, cu parinti problema. Orbit de ceea ce vad zilnic, aud un prieten ca prin ceata Bai nene, un copil nu-i o bomba atomica. Iti zic eu. Si stie el. E pediatru si are trei copii. Incep sa ma trezesc. Da, sigur, nu-i o bomba atomica.

Atunci ce poate fi?

Este sansa ta de a repeta istoria omenirii, pentru ca dezvoltarea copilului repeta dezvoltarea umanitatii.
Ai sansa de redescoperi legi si functii ale realitatii la care nu te-ai mai gandit de mult.
De ce ploua de sus in jos, de ce zapada este tot apa, de ce ai voie asta sau aia? Cat de mult poti sa raspunzi la intrebari copilaresti fara sa-ti raspunzi si tie la aceleasi intrebari vechi de cand lumea?
Cam stii ce este bine si ce este rau dar nu mai sti cum ai ajuns la asta. Iti mai aduci aminte cum ai descoperit ca exista limite? De ce exista limite? De ce sa te speli pe maini?
Acum este un gest automat, dar chiar iti place? Care-i treaba cu trezitul asta de dimineata si cu mersul la "scarbiciu"? De ce sa nu stai sa te joci? De ce sa nu mai fii copil? Cat ai copii inca mai esti copil.

Este sansa ta de a te juca din nou. De a redescoperi prin ochii copilului tau o lumea asa cum era pe vremuri si pentru tine. O lume magica. Acum o mie de ani, cand distractia nu avea nici o legatura cu micii, berea si TV ul, cu petrecerile si localurile, cu banii si cu realizarile de serviciu.

Ai sansa de a urca din nou in acea lume vrajita in care misterul facea parte din cotidian, cand conceptul de grija nu acoperea nimic.

Pierdut in necazurile cotidiene uiti ca odinioara, acum o mie de ani, cand nu stiai ce inseamna o bomba atomica, totul era simplu: erai cu ai tai, erai ocrotit, erai fericit cu F mare.

Ai sansa sa ocrotesti si tu. Ai sansa sa fi fericit.

Adolescent fiind vroiai sa schimbi lumea, sa uimesti. Ai sansa acum sa mai incerci o data de la capat prin copilul tau, pe care-l faci tu.
Ai sansa sa schimbi lumea prin intermediar. Crezi poate ca este prea tarziu si prea pe ocolite, nu mai ai entuziasmul. Copilul tau il are. Este mai bun decat tine.

Mai ai o sansa.

Cei mai multi ne gandim la nemurire.
Ai sansa de a fi nemuritor, pentru ca ceva din tine se transmite mai departe. In limba romana copii se zice si la micutele fiinte umane si la foile ce ies dintr-un fotocopiator. Cuvintele difera doar un pic. Sigur ca nici o copie nu este perfecta, doar copii tai pot fi mai buni ca tine.

Parinti isi pun la mijloc zestrea lor genetica. Si cunostintele si averea si sperantele si cam tot ceea ce au ei si ce sunt. Ce au ei mai bun. Se pun pe ei. Si parintii tai s-au pus la bataie si te-au facut pe tine. Si asta faci si tu. Tot ceea ce esti tu sau poate ce nu ai apucat sa fi, poate fi copilul tau.
O parte din tine cu care (sa) te mandresti mai mult decat cu orice alteceva ai avut si vei avea vreodata.

Este sansa ta de a-ti intelege parintii. De ce au facut asta sau aia. De ce au ales un drum si de ce nu altul. Sigur ai sansa de a intelege de ce ti-ai facut si tu drumul tau.
Ai sansa de a reflecta asupra alegerilor tale prin alegerile pe care le va face copilul tau.
Ai sansa de a-ti repara greselile. Esti atent, ti-e frica, inca mai poti sa faci greseli. Conceptul de mama suficient de buna are acoperire.
Nimeni nu este perfect, esenta este sa iubesti si sa-ti doresti un copil. Nu te speria, un copil nu este o bomba atomica. Cum a facut o omenire poti si tu. Nu au existat dintotdeauna pampersi, salvari, telefoane, lapte praf, lego sau jucarii cu muzicuta. Au existat insa intotdeauna altii care au avut copii. Si i-au crescut si au ajuns oameni. Si tu poti.

Adesea vedem la televizor stiri cu copii abuzati, copii cu handicap, parinti neglijenti cu bebelusii lor, abuzuri, accidente macabre si uitam ca nu asa se intampla cel mai adesea. Nu asta este regula. Si nu-i in regula.

Poti creste un COPIL, te poti creste pe tine RENASCUT in el.

sursa:http://www.nou-nascuti.ro/psihologie.html?id=99De ce e bine sa avem copii