Gogosele.. Minciunele

Daca vrei sa prinzi pe cineva cu minciuna, nu trebuie decat sa te uiti cu atentie la ochii lui.

Mincinosii clipesc diferit in timp ce spun o minciuna si imediat dupa aceea, sustine un studiu efectuat de catre Universitatea Portsmouth.

Acestia clipesc foarte rar in timp ce rostesc minciuna, insa imediat dupa aceea bataile din gene se petrec de 8 ori mai rapid decat este normal.

“Este ciudat modul in care clipitul face diferenta intre mincinosi si cei care spun adevarul.”, declara dr. Sharon Leal, co-autor al studiului.

Psihologii sunt de parere ca aceasta noua descoperire ar putea fi folosita cu succes chiar si in mediile profesioniste, in care identificarea unei minciuni poate face diferenta dintre vinovat si nevinovat.

Se pare ca de vina este concentrarea excesiva asupra minciuni in sine si asupra gesturilor, care face ca in timpul rostirii minciunii clipitul sa se petreaca mai rar, pe cand reactia urmatoare poate reprezenta o eliberare a tensiunii acumulate in timpul performarii actului minciunii.

Trebuie sa avem in vedere faptul ca indivizii nu transmit celorlalti informatii despre propria persoana la intămplare: scopurile pe care si le propun influenteaza felul in care prefera sa interpreteze evenimentele si in care transmit informatii.



Elemente privind dramaturgia minciunii

Unii autori sustin ca, din nevoia permanenta de a-i impresiona pe cei cu care interactioneaza, oamenii tind sa foloseasca minciuna in aproximativ o treime din interactiunile zilnice.

De asemenea, alte studii sustin ca intre barbati si femei nu exista o diferenta semnificativa in privinta numarului minciunilor, ci mai degraba o diferenta in preferintele barbatilor si femeilor pentru anumite tipuri de minciuni.

Astfel, barbatii sunt mai inclinati sa spuna minciuni care sa-l faca pe interlocutor sa se simta bine, in timp ce femeile sunt in general mai inclinate sa exprime opinii pozitive si despre lucrurile care le plac, si despre cele care nu le plac.


„Minciunile amelioreaza relatiile interpersonale; fara minciuni viata noastra sociala ar ajunge foarte repede intr-un punct mort." (Collet P.)

Exista insa diferente mari intre oameni in privinta tendintei de a minti. Daca am privi „inclinatia spre minciuna" pe o axa, la un capat am avea washingtonienii - cei incapabili de minciuna, asemeni mitului in legatura cu primul presedinte american, George Washington, despre care se povesteste ca nu putea sa spuna minciuni -, iar la celalalt am putea avea machiavellicii - cei care folosesc in mod regulat minciuna, in scopuri instrumentale.

Cercetarile de psihosociologie au scos in evidenta urmatoarele relatii:

a) persoanele care obtin scoruri ridicate pe scalele de manipulare (un astfel de tip de scala este scala de machiavellism) au tendinta de a minti mai mult si fara remuscari, in raport cu persoanele care obtin scoruri mici pe aceste scale;

b) persoanele cele mai sociabile tind sa foloseasca cel mai mult minciuna.
Uneori, capacitatea de a minti este o conditie pentru performarea (interpretarea) anumitor roluri sociale.
Din nefericire, escrocii sunt mincinosi abili, dar si cei mai buni dintre politicieni.
In mod similar, agentii comerciali sunt nevoiti sa dezvolte astfel de aptitudini. Ceea ce au in comun aceste roluri diferite este necesitatea unor astfel de interpreti sociali de a dezvolta „capacitatea de a proiecta o imagine a cinstei, fara niciun fel de remuscari". (P. Collett)

O eroare frecventa pe care oamenii o fac in raport cu aprecierea propriei capacitati de a detecta minciuna este ca au tendinta sa creada ca pot detecta usor minciunile persoanelor pe care cred ca le cunosc bine.

Studiile de specialitate sustin ca, in ciuda faptului ca aproximativ 90% din minciuni sunt secondate de indicatori comportamentali, in putine cazuri oamenii reusesc sa perceapa „amprentele" acestor minciuni, procentul celor care pot fi detectate fiind de aproximativ 56%.

Mai mult, s-a constatat ca, in cazul persoanelor pe care le cunosc bine, capacitatea oamenilor de a detecta minciuni nu creste, ba chiar, in mod surprinzator, poate sa scada. :))

Pentru aceste constatari s-au propus urmatoarele explicatii:

a) perceptia ca stim bine o persoana determina o crestere a increderii in propria capacitate de a-i detecta minciunile, or, in mod real, aceasta capacitate nu creste;

b) cresterea gradului de apropiere si cunoastere face sa scada capacitatea de a detecta minciuna datorita interferentelor emotionale;

c) o cunoastere reciproca buna implica si o cunoastere a ceea ce celalalt asteapta sau cauta sa cunoasca in legatura cu noi, acest lucru determinănd ca interlocutorii care se cunosc bine sa-si modifice mai usor comportamentul in functie de aceste asteptari si, implicit, sa scada capacitatea lor de a detecta minciuna.

O intrebare care s-a pus in legatura cu aceste capacitati a fost urmatoarea: de ce oamenii au performante reduse in privinta detectarii minciunilor celorlalti? In aceasta privinta s-au identificat o serie de factori care influenteaza capacitatea de a detecta minciuna:

- dorinta de a crede anumite informatii, aceasta facăndu-i pe unii oameni sa ignore semnele oferite de „amprenta minciunii".


De exemplu, o sotie poate prefera sa creada ca sotul n-o insala, sperănd ca acesta isi va pierde interesul pentru cealalta femeie si se va intoarce la ea. :))

La fel, parintii pot trece cu vederea faptul ca fiul se drogheaza pentru ca nu vor sa fie obligati sa se confrunte cu aceasta problema.

- teoriile spontane despre minciuna; astfel, cei care cred ca, in general, oamenii sunt sinceri isi fixeaza un prag inalt de detectare a minciunii, adica detecteaza o minciuna doar cănd aceasta devine evidenta.

Cei mai suspiciosi, cei care cred ca, in general, oamenii sunt niste mincinosi incurabili, isi fixeaza un prag scazut al detectarii minciunii, avănd probleme in a identifica persoanele sincere.

Primii reusesc sa detecteze mai usor persoanele sincere si mai greu pe mincinosi, cei din a doua categorie reusesc sa-i detecteze pe mincinosi, dar au dificultati in a identifica persoanele sincere;

- gradul de incredere al oamenilor in propria intuitie; o incredere ridicata devine o bariera in detectarea minciunii. S-a constatat experimental ca oamenii care apeleaza la intuitie cănd analizeaza minciuna au o probabilitate mai redusa de a o detecta fata de cei care-si bazeaza aprecierea pe cautarea unor indicii ale minciunii;

- erorile in detectarea semnalelor minciunii. Oamenii tind sa atribuie anumite semne minciunii, insa acestea pot fi determinate si de alte cauze: de exemplu, uneori se presupune ca persoanele care-si ating nasul in timp ce vorbesc spun automat o minciuna. Aceasta presupunere trece cu vederea faptul ca actiunile si afirmatiile care sunt uneori indicatori ai minciunii pot fi, in alte momente, semne ale altei stari mentale care nu are legatura cu minciuna. Oamenii care au o incredere totala in testarea cu detectorul de minciuni cad frecvent in aceasta capcana;

- erori in localizarea indiciilor minciunii. Perceptia despre indicatorii minciunii poate sa scada capacitatea oamenilor de a o detecta, orientăndu-i in directii gresite.

Astfel, „privirea furisa si mobila sau agitatia vizibila la nivelul măinilor", „zămbetul, clipitul rapid, pauzele lungi si debitul verbal mare nu sunt toate si intotdeauna indicatori ai minciunii".

Exista căteva elemente privind localizarea indicatorilor nonverbali ai minciunii: ochii, corpul, nasul.

Ochii. Sunt căteva credinte larg intălnite la nivelul cunoasterii comune in raport cu importanta semnalelor oferite de catre ochi pentru detectarea minciunilor:

1. Evitarea privirii este un semn al minciunii. Oamenii cred ca evitarea privirii se datoreaza presiunii morale din momentul in care un interactant performeaza o minciuna.

2. Clipitul rapid este un semn al performarii unei minciuni. Datorita emotiei resimtite de individ in momentul in care minte, clipitul se intensifica.


Constatari ale studiilor:

1. Privirea este un element usor de manipulat de catre mincinos. Faptul ca acesta stie ca ceilalti cred ca evitarea privirii este un semn al minciunii il face sa manipuleze acest element, intensificăndu-si privirea. Aceasta nu exclude faptul ca evitarea privirii nu poate fi un semnal al minciunii, insa in analiza comportamentului unei persoane trebuie sa luam in calcul si intensificarea exagerata a duratei contactului vizual (daca doriti sa aflati daca cineva minte nu cautati sa surprindeti doar privirile laturalnice - cautati si momentele in care priveste mai intens decăt de obicei).

2. Sunt situatii in care, din cauza tensiunii emotionale, persoanele pot clipi mai des decăt e normal, nu pentru ca mint, si, de asemenea, exista mincinosi care reusesc o rata normala a clipirii in momentul performarii unei minciuni.

Corpul. La nivelul cunoasterii comune, o preconceptie foarte raspăndita este aceea ca agitatia măinilor este un semnal al minciunii.
Dar sa vedem ce ne transmit informatii stiintifice despre aceasta preconceptie.

Gesturile numite stiintific „adaptori", in categoria carora intra „scarpinatul in cap", „măngăierea parului", „frecarea palmelor", pot fi considerate, in anumite situatii, indicatori ai minciunii deoarece sentimentul de vina din momentul performarii unei minciuni ii determina pe oameni sa faca acest tip de gesturi.

Acest lucru este intălnit mai ales in cazul mincinosilor neexperimentati si in situatiile in care miza minciunii este una foarte mare. Insa, la fel ca si in cazul altor semnale, unii oameni, stiind ca altii vor fi atenti la aceste tipuri de semnale, vor incerca sa le controleze, gesturile lor devenind „mai rigide, si nu mai animate".

De asemenea, studiile stiintifice sugereaza ca elementele ce tin de partea superioara a corpului sunt si cele mai supuse unui control constient. Astfel, atăt gesturile, căt si miscarile ochilor ne pot insela si, in multe situatii, elementele partii inferioare a corpului pot fi mai informative in raport cu minciuna.

Nasul. Si in legatura cu nasul sau cu actiunile in care este implicat cunoasterea comuna ne poate duce in eroare. Septimiu Chelcea sustine ca exista căteva date care nu au fost verificate stiintific despre nas:

a) nasul mic exprima modestie, nasul mare exprima ambitie;
b) persoanele cu nas cazut sunt melancolice;
c) capriciozitatea caracterizeaza persoanele cu nasul cărn.

In contrast, datele stiintifice ne ofera urmatoarele informatii:

a) inrosirea si cresterea in volum a nasului se pot produce in momentul in care o persoana spune o minciuna;

b) atingerea nasului reprezinta un substitut pentru acoperirea „locului faptei", adica acoperirea gurii care a scapat o minciuna, reprezentănd un indicator al ascunderii: A. Hirsch si Ch. Wolf, analizănd marturia lui Bill Clinton din august 1998, in care acesta a negat contactul sexual cu Monica Lewinsky, au numit gestul atingerii nasului cu măna „sindromul Pinocchio".:))

Cei doi autori sustin ca acest gest nu are legatura cu acoperirea gurii cu măna: cănd Clinton spunea adevarul, nu-si atingea nasul aproape deloc, dar cănd a mintit si-a atins nasul aproximativ o data la patru minute.

Mastile minciunii. S-au identificat urmatoarele masti utilizate frecvent in momentul performarii minciunilor: 1) „figura impasibila"; 2) „zămbetul".

Prima necesita un efort minim din partea mincinosilor si este mai la indemăna.

Cea de-a doua este la fel de usor de adoptat, insa e mult mai eficienta din urmatoarele motive:
a) este expresia faciala cel mai simplu de performat; b) reduce suspiciunile interlocutorilor si le produce confort psihic; c) in general, oamenii nu au capacitatea de a distinge intre zămbetul autentic si cel fals.
Exista insa o serie de elemente care ne pot ajuta sa facem diferenta dintre zămbetul adevarat si cel fals:
a) „Durata zămbetului". Zămbetele false au o durata mult mai mare decăt cele adevarate, care au, de regula, caracter spontan;
b) „Montajul". Zămbetele false sunt montate mult mai rapid decăt zămbetele autentice;
c) „Localizarea zămbetului". Se poate vorbi de o parte superioara a fetei si de o parte inferioara. Deoarece cele doua tipuri de zămbete sunt determinate de centrii nervosi localizati in mod diferit pe creier, zămbetele adevarate se exprima prin micromiscari ale partii superioare (ale carei miscari sunt mai putin controlate constient), iar zămbetele false sunt localizate in special in partea inferioara a fetei (ale carei miscari sunt in mai mare masura supuse controlului constient). In cazul zămbetelor adevarate sunt importante micromiscarile muschilor din jurul ochilor si ale muschilor care „ridica colturile gurii";
d) „Simetria". Se refera la distributia zămbetului pe cele doua jumatati (dreapta si stănga) ale fetei. Un zămbet distribuit in mod uniform pe cele doua parti ale fetei are o probabilitate mare de a fi autentic: daca vedeti un zămbet asimetric, acesta poate fi autentic sau fals, dar daca vedeti unul care apare numai pe jumatate de fata, acesta este foarte probabil fals, spune literatura de specialitate. In ciuda acestor constatari, se pare ca, in general, oamenii tind sa reactioneze la fel fata de zămbetele autentice si fata de cele false. Altfel spus, daca oamenii ne zămbesc, nu ne mai intereseaza ce fel de zămbet ne ofera!