Descoperirea sinelui

Cateodata, din dorinta de a fi pe placul celor din jur uitam cum este sa ne fim pe plac noua insine.
Ne acceptam doar daca ceilalti sunt de acord cu noi si devenim masti ale rolurilor pe care le jucam in fiecare zi.

In general, raspundem dorintelor de a ne intruchipa in ceea ce vor ei: profesionistul de top, parintele bun, partenerul de viata model, prietenul de incredere etc, si rareori se intampla sa spunem "imi doresc sa fiu eu, cu bune si cu rele!".
Bineinteles ca efortul de a ne potrivi in aceste roluri este imens si duce spre renuntarea la sine.

In drumul nostru de a raspunde solicitarilor celor din jur: familie, prieteni, societate, ajungem sa ne insusim credintele, convingerile si valorile altora ca si cum ar fi ale noastre.

Astfel, cand renuntam la descoperirea sinelui si nu mai consideram importanta realizarea propriilor dorinte, incepem sa murim incetul cu incetul.
Pentru unii oameni aceasta moarte incepe inca din copilarie.
Sunt parintii care au tendinta de a proiecta asupra copiilor propriile planuri si-i canalizeaza pe acestia pe drumul pe care ei ar fi vrut sa-l urmeze.
Cei mai multi argumenteaza acest comportament prin "lasa, sa nu faca aceleasi greseli pe care le-am facut si eu".
Daca le ceri insa un exemplu prin care sa demonstreze ca ei au invatat din greselile altora, va fi foarte greu sa gaseasca unul.
Cand acesti copii devin adulti, realizeaza ca ceea ce fac nu le produce nicio satisfactie si ca ar fi dorit ca viata lor sa arate altfel.
Unii au curajul pentru un alt inceput, pe cand altii merg mai departe pe un drum care nu le apartine, cu daune imense pentru linistea lor sufletesca.

Ca partener de viata, de asemenea, te straduiesti sa corespunzi atat normelor societatii cat si solicitarilor persoanei de langa tine.
Cati dintre noi nu adopta un stil de imbracaminte, un anumit parfum doar pentru ca au primit aprobarea celuilalt?
Poate ca s-ar simti mai bine altfel, dar le e prea frica sa nu piarda iubirea sau aprecierea jumatatii de langa ei, asa ca uita ca sunt de fapt un intreg care poate exista de sine statator, prin propriile alegeri.

Da, societatea ne invata ca suntem mai puternici cand avem sustinerea familiei si ca fiecare persoana are jumatatea ei, aceasta nu exclude insa si existenta acelor persoane care isi sunt indeajuns si se simt bine si puternice in singuratatea lor.
Regulile pe care le impune societate nu sunt rele si au fost create “de oameni pentru oameni” pentru a fi posibila convietuirea, dar fiecare norma trebuie modelata si internalizata atat dupa propriile necesitati cat si pentru a exista un echilibru intre individ si societate.

Prin acceptarea de sine, cu defecte si calitati, cu rele si bune, putem sa mergem mai departe si sa ne permitem sa mai si gresim.
Poate ca astazi nu au iesit toate cum am vrut, dar in mod sigur sunt si lucruri care au fost duse la bun sfarsit conform asteptarilor.
Acestea sunt cele care conteaza cel mai mult, datorita faptului ca ne ofera posibilitatea de a le folosi ca temelie in realizarea a ceea ce ne-am propus.
Prin identificarea reusitelor, mai ales cand avem impresia ca totul a fost un esec, evitam formarea unor convingeri irationale care au ca punct de plecare generalizarea unui fapt singular.

Daca actiunile noastre se structureaza doar in jurul feedback-ul din exterior, ajungem sa traim o realitate care nu ne apartine si cream astfel o dependenta in care ne vom simti bine doar cand ceilalti vor binevoi sa ne acorde putina atentie, ceea ce se va intampla destul de rar.

Reusitele oricarei persoane au savoare daca vin cu iubirea de sine, chiar si atunci cand aceasta inseamna si acceptarea greselilor si imperfectiunilor.

sursa: http://www.despresuflet.ro/forum/imaginea-de-sine-f27/uitarea-de-sine-moarte-lenta-t1617.html by Gabriela