Legenda ceaiului

Desi se afla in casele tuturor, ceaiul ramane o bautura speciala, destinata celor care par sa poata inchide cumva timpul in aroma sa.

Istoria ceaiului se pierde in negura timpului. Legendele spun ca acum mai bine de 5000 de ani, in China, imparatul Shen Nung, un conducator apreciat pentru calitatile sale, om de stiinta creativ si cunoscator al artei, prefera, din motive de igiena, ca apa pe care o consuma sa fie mai intai fiarta.

Intr-o vara, acesta vizita tinuturile indepartate ale regatului, alaturi de slujitorii sai care continuau sa fiarba apa pentru a-l servi. Vantul le-a adus in apropiere cateva frunze uscate ale unei plante, acestea au atins apa pregatita pentru imparat si au colorat lichidul in nuante maronii. Ca om de stiinta, Shen Nung a fost foarte interesat de noua substanta si dupa ce a testat-o, a gasit-o ca fiind foarte gustoasa, cu caracter energizant. Se considera ca aceasta intamplare a justificat aparitia bauturii pe care astazi o numim ceai.

Consumul de ceai a devenit rapid un obicei in toata China, iar cultivarea acestei plante s-a raspandit pretutindeni. In jurul anului 800 d.Hr., Lu Yu a scris prima carte despre ceai,”Ch'a Chin”. Acesta fusese cresut de calugarii budistii, iar in carte exprimase metodele de realizare a ceaiului, incepand cu plantarea semintelor, pana la turnarea in cesti. Metoda descrisa de el avea sa devina forma de servire a ceaiului la curtea imperiala din Japonia.

Primul contact al Japoniei cu ceaiul a avut loc odata cu semintele pe care preotul Yeysei le-a adus din China, cea care recunoscuse valoarea ceaiului in timpul unei ceremonii religioase. In urma acestui eveniment, in Japonia ceaiul este asociat si astazi Budismului de tip Zen. Gratie calitatilor ei, aceasta bautura a devenit repede un produs extrem de popular la curtea imperiala si apoi in randul nobililor niponi.

Ceaiul a fost considerat acolo o forma de arta si a dus la aparitia ritualurilor precum "Cha-no-yu" sau "apa fierbinte pentru ceai." Ceremonia servirii ceaiului necesita ani de antrenament si experienta. Desi ar putea parea simplu la prima vedere, procesul nu este deloc facil. Lucrurile trebuie sa se desfasoare in cea mai buna maniera, cu politete si gratie. „Arta” ceaiului a dus si la dezvoltarea unui stil arhitectural unic, „chaseki”, utilizat in ceainarii. Insa a cunoscut apoi si o perioada de declin, pentru ca, in timp, nobilii nu au mai apreciat ritualul si au incetat sa organizeze concursuri de baut ceai, a caror recompensa consta in matase, bijuterii, arme si alte bunuri 'de lux'. Insa aceasta decizie contravenea culturii Zen. Cateva personalitati istorice, preoti ai cultului Zen, au reusit insa sa schimbe aceasta situatie si sa readuca ceaiul la adevarata sa valoare.

Cand aceasta bautura era extrem de consumata in Japonia si China, Europa inca nu o cunostea. Cand insa ceaiul a ajuns pe continent, cantitatile mici importate au facut ca acesta sa fie consumat in regim exclusivist, numai de cei bogati, care isi permiteau sa plateasca mai mult de 100 $ / kg. In timp importul a crescut, ceaiul devenind si aici o bautura comuna, pe care cea mai mare parte a populatiei si-o permitea. Medicii au analizat consumul substantei din punctul lor de vedere, iar parerile erau desigur impartite: existau persoane care sustineau calitatile ceaiului, precum si persoane care descurajau consumul lui.