Programarea neuro-lingvistică, abreviată NLP, a fost creată in jurul anului 1976 de Richard Bandler (matematician și student în terapia gestalt) și John Grinder (lingvist).
Ei și-au propus să descopere structura excelenței umane.
La început ei și-au îndreptat atenția asupra studierii amănunțite a magicienilor terapeuti a vremii, cum au fost Fritz Perls (terapia gestalt), Virginia Satir (terapia familiei) si Milton Erickson (hipnoterapie). Cei doi initiatori si grupul de persoane care au contribuit la dezvoltarea sa ulterioară, au preluat si sintetizat o serie de concepte apărute anterior in cibernetică si teoria sistemelor, a caror reprezentanti au fost Gregory Bateson, Virginia Satir si Milton Erickson.
La inceputul anilor 1980, NLP'ul era considerat un progres important in psihoterapie si consiliere, atragând astfel interesul cercetatorilor din consiliere si psihologie. La mijlocul anilor 1980 analizele publicate în "The Journal of Counseling Psychology" si "National Research Council (1988; NRC)" au aratat putine date care sa sustina teoria despre sistemele reprezentationale sau despre ideile de baza din NLP astfel interesul cercetatorilor a scăzut.
Pentru ca numele de Programare neuro-lingvistica, te duce cu gandul la neurologie, informatica si lingvistica, NLP'ul a fost vandut ca si o "stiinta noua". Scepticii sustin ca este o "teorie sau un mod de tratament psihologic nedemonstrat" si una din multele pseudostiintificele (sau "New Age") forme de psihoterapie care au aparut in domeniul sanatatii mintale. Puțini practicanti si-au prezentat datele culese pentru a fi revizuite si analizate de colegi si pe majoritatea nu ii intereseaza ca teoria sa fie validata empiric.
Obiectivul
NLP poate fi definită ca „studiul structurii trăirilor subiective“, având ca obiect de studiu descoperirea (elicitarea) si modificarea structurilor („programelor“) care iau nastere din interactiunea complexă dintre creier/sistem nervos („neuro“), limbaj („lingvistic“) si mediul inconjurator. Demersul lui Bandler si Grinder a fost îndreptat spre gasirea răspunsurilor la întrebarea cum anume functionează oamenii și mai puțin la cea privitoare la cauza comportamentului uman. De aceea orientarea acestei metode este pe solutie si pe proces.
In esenta ei, NLP desemneaza o atitudine de curiozitate, pasiune și dedicare în studiul comportamentului uman și al modalităților de îmbunătățire al lui.
Definirea termenilor
Programare - aptitudinea fiecăruia de a "produce" și "transpune" în practică o variată și complexă gamă de programe comportamentale.
Neuro - functionarea corpului si psihicului uman se bazează pe functionarea sistemului nervos. Alcatuit din miliarde de celule nervoase (neuroni) interconectate, acesta constituie baza fiziologica a perceperii, gandirii, simtirii si functionarii intregului sistem uman.
Lingvistică - mijloacele de comunicare apelate, respectiv la comportamentul nostru verbal și nonverbal.
NLP este o stiinta a comportamentului uman cu urmatoarele aspecte:
1. ca epistemologie ea detine un sistem de cunostinte si valori
2. ca metodologie ofera procese si proceduri pentru aplicarea cunostintelor si a valorilor
3. ca tehnologie ofera tehnici (tools) de aplicare a cunostintelor si a valorilor
Axiomele NLP
Programarea neuro-lingvistică este fundamentată pe un număr de axiome de bază:
1."Harta" despre lume este diferită de "teritoriul" pe care îl reprezintă;
2.Fiecare comportament are la bază o intenție pozitivă, în cadrul hărții despre lume a persoanei in cauză;
3.Nu putem să nu comunicăm, orice comportament (chiar și tăcerea) fiind semnificativă pentru interlocutorul nostru;
4.Nu există greșeli, există doar feedback;
5.Orice comportament este orientat către adaptare la mediul ambiant;
6.Înțelegem mult mai ușor și mai bine ceea ce ne este deja familiar.
7.Oamenii se comportă perfect, iar comportamentul lor prezintă o structură anumită.
8.Oamenii posedă deja toate resursele necesare dezvoltării personale
9.Corpul si sufletul uman fac parte dintr-un sistem complex, in cadrul căruia se influentează reciproc
sursa: Wikipedia
marți, 31 august 2010
vineri, 27 august 2010
Dependenta
Despre dependenta si independenta in cuplu si familie
La inceputul unei relatii, mai ales daca persoanele sint indragostite una de cealalta, nevoia de a fi “cu celalalt” este foarte puternica. Fluturasii in stomac, sms-urile, faptul ca il sunam pe celalalt toata ziua si noaptea, demonstreaza ca “hormoneii” sint la ei acasa.
Aceasta faza a relatiei este foarte apetisanta si dramatica. Ea trece dupa 6 luni, 1 an sau 2 si abia apoi putem vorbi de o relatie de angajament daca fiecare s-a angajat in relatie. Ce inseamna angajament: a dori sa faci ceva impreuna cu acea persoana, dincolo de sex zilnic si dus impreuna – a construi ceva impreuna.
Pentru aceasta este necesar mai intii sa ne desprindem de alte relatii din trecut: nefinalizate (cu alti parteneri), sau cu strabunii nostri. Pe de alta parte a crea o relatie inseamna a ii da timp celuilalt – a nu fi dependent de el, a nu te atirna de el, a te insoti cu celalalt, adica a nu iti fi teama de intimitate, a nu fugi.
Sintem in dependenta negativa:
• Cind sintem dependenti material pe termen lung de partener
• Nu ne constientizam nevoile noastre proprii vis a vis de nevoile de cuplu si cind nu ii lasam celuilalt spatiu cu sine insusi
• Cind nu avem viata sociala in afara cuplului si cind nu lasam partenerul de a avea in anumite momente timp pentru viata sociala
• Cind sintem ahtiati de a face sex incontinuu si cind altfel nu simtim intimitate
• Cind cerem partenerului sa mearga cu noi mereu si mereu intr-un loc unde nu doreste
• Cind il sunam neincetat sa verificam ce face si cu cine este
• Cind simtim ca nu traim fara partener si cind sintem gelosi pe orice alta relatie cu alte persoane (relatii cu familia lui, cu prietenii, cu rudele)
Sintem in independenta negativa:
• Cind tinem cont de nevoile noastre prea mult si nu ne ingrijim de nevoile celuilalt
• Cind ne afundam obsesiv in munca sau in alte “activitati” motivind ca “ne implineste” si ca partenerul nu are voie sa fie suparat/a ci sa ne inteleaga “fuga”
• Cind fugim inconstient de intimitatea afectiva, motivind ca “asa sintem noi, mai reci si necomunicativi”
• Cind facem sex mai tot timpul si nu “dragoste”
• Cind parasim partenerul din “diverse motive” pe care le inventam de teama de a nu fi parasiti
Sint persoane care oscileaza intre aceste doua tendinte, de aceea sunt mixate de multe ori in relatie. Gelosul tipic poate sa aiba o atitudine ambivalenta si de teama ca va fi parasit sa paraseasca primul.
Sint intr-o relatie autonoma si eficineta cu partenerul daca:
• Imi cunosc propriile nevoi si le impartasesc
• Cind ascult nevoile celuilalt si le respect, negociind cind este de negociat
• Cind imi cunosc vulnerabilitatile, le impartasesc si le ascult pe ale partenerului
• Cind am grija de partener si cer sa aiba grija de mine in anumite momente
• Cind accept absenta partenerului si ma reunesc cu partenerul fara a imi “inventa” mereu activitati multiple
Si listele pot continua...
sursa: www.damaideparte.ro
Cristiana Alexandra Levitchi
Psiholog clinician-psihoterapeut
www.sensart.ro
La inceputul unei relatii, mai ales daca persoanele sint indragostite una de cealalta, nevoia de a fi “cu celalalt” este foarte puternica. Fluturasii in stomac, sms-urile, faptul ca il sunam pe celalalt toata ziua si noaptea, demonstreaza ca “hormoneii” sint la ei acasa.
Aceasta faza a relatiei este foarte apetisanta si dramatica. Ea trece dupa 6 luni, 1 an sau 2 si abia apoi putem vorbi de o relatie de angajament daca fiecare s-a angajat in relatie. Ce inseamna angajament: a dori sa faci ceva impreuna cu acea persoana, dincolo de sex zilnic si dus impreuna – a construi ceva impreuna.
Pentru aceasta este necesar mai intii sa ne desprindem de alte relatii din trecut: nefinalizate (cu alti parteneri), sau cu strabunii nostri. Pe de alta parte a crea o relatie inseamna a ii da timp celuilalt – a nu fi dependent de el, a nu te atirna de el, a te insoti cu celalalt, adica a nu iti fi teama de intimitate, a nu fugi.
Sintem in dependenta negativa:
• Cind sintem dependenti material pe termen lung de partener
• Nu ne constientizam nevoile noastre proprii vis a vis de nevoile de cuplu si cind nu ii lasam celuilalt spatiu cu sine insusi
• Cind nu avem viata sociala in afara cuplului si cind nu lasam partenerul de a avea in anumite momente timp pentru viata sociala
• Cind sintem ahtiati de a face sex incontinuu si cind altfel nu simtim intimitate
• Cind cerem partenerului sa mearga cu noi mereu si mereu intr-un loc unde nu doreste
• Cind il sunam neincetat sa verificam ce face si cu cine este
• Cind simtim ca nu traim fara partener si cind sintem gelosi pe orice alta relatie cu alte persoane (relatii cu familia lui, cu prietenii, cu rudele)
Sintem in independenta negativa:
• Cind tinem cont de nevoile noastre prea mult si nu ne ingrijim de nevoile celuilalt
• Cind ne afundam obsesiv in munca sau in alte “activitati” motivind ca “ne implineste” si ca partenerul nu are voie sa fie suparat/a ci sa ne inteleaga “fuga”
• Cind fugim inconstient de intimitatea afectiva, motivind ca “asa sintem noi, mai reci si necomunicativi”
• Cind facem sex mai tot timpul si nu “dragoste”
• Cind parasim partenerul din “diverse motive” pe care le inventam de teama de a nu fi parasiti
Sint persoane care oscileaza intre aceste doua tendinte, de aceea sunt mixate de multe ori in relatie. Gelosul tipic poate sa aiba o atitudine ambivalenta si de teama ca va fi parasit sa paraseasca primul.
Sint intr-o relatie autonoma si eficineta cu partenerul daca:
• Imi cunosc propriile nevoi si le impartasesc
• Cind ascult nevoile celuilalt si le respect, negociind cind este de negociat
• Cind imi cunosc vulnerabilitatile, le impartasesc si le ascult pe ale partenerului
• Cind am grija de partener si cer sa aiba grija de mine in anumite momente
• Cind accept absenta partenerului si ma reunesc cu partenerul fara a imi “inventa” mereu activitati multiple
Si listele pot continua...
sursa: www.damaideparte.ro
Cristiana Alexandra Levitchi
Psiholog clinician-psihoterapeut
www.sensart.ro
miercuri, 25 august 2010
Anais Nin
Anais Nin: Artista intimitatii
Indragostita pasionata, Anais Nin si-a dezvaluit intimitatea cu indrazneala si profunzime in jurnalul sau. Ea a fost prima care a indraznit sa ridice voalul de pe misterele dorintei erotice feminine.
Indragostita pasionata, Anais Nin si-a dezvaluit intimitatea cu indrazneala si profunzime in jurnalul sau. Ea a fost prima care a indraznit sa ridice voalul de pe misterele dorintei erotice feminine.
In 1966, un editor new-yorkez publica primul tom din jurnalul intim al unei necunoscute in varsta de 63 de ani, cu fata de papusa japoneza. Autoarea cartii se numea Ana?s Nin. Succesul este colosal. Milioane de cititoare sunt cucerite de aceasta viata trista in dragoste si de arta. Exilata din Franta in America in urma divortului parintilor, Ana?s traieste o a doua nastere in anul 1924, cand revine in Franta cu sotul ei si se muta in mijlocul Parisului aristocrat.
Aversiunea pentru viata domestica de femeie maritata si plictisita o determina pe tanara femeie sa se refugieze in scris. Eseul ei despre D. H. Lawrence, autorul romanului „Amantul doamnei Chatterley” celebru pentru scenele „scandaloase“, o determina sa caute sa se intalneasca cu Henry Miller. Cei doi impartasesc o pasiune fecunda, intarita de experienta psihanalizei, foarte la moda in acea epoca. Anais Nin incearca prin psihanaliza sa regaseasca izvoarele inconstiente ale creatiei. Pentru aceasta il alege ca maestru-analist pe Otto Rank. De la intoarcerea in Statele Unite, toate productiile literare si mai ales jurnalele lui Anais Nin vor sta sub semnul erotismului si al inconstientului.
„Acest jurnal este legatura mea, pipa mea de opiu“, scria Anais Nin. „Este drogul si viciul meu.“ Fascinanta nevoie de creatie si de autogenerare a sinelui prin intermediul scrisului.
Eliberarea erotismului feminin
Anais Nin sarbatoreste cei 72 de ani si accepta in final publicarea volumului „Venus Erotica”. „Am decis in sfarsit sa public aceste texte erotice pentru ca ele reprezinta eforturile mele de a vorbi despre un domeniu care a fost pana de curand rezervat barbatilor”, spune ea in prefata nuvelelor scrise cu 35 de ani in urma, cand revenise la New York, in 1939. Fara sa spuna nimic despre sine, proza ei este o kamasutra despre „aventurile prietenilor”. Primita destul de rece de critica, „Venus Erotica” este receptata insa ca o invitatie senzuala si eliberatoare de catre milioane de cititoare. Incepe cucerirea unui nou teritoriu, trupesc, senzual si literar.
Expunerea intimitatii
Pentru a mentine contactul cu tatal ei, un artist boem, Anais Nin decide la 11 ani sa inceapa un jurnal intim. Scrisa in franceza, aceasta lunga scrisoare catre un absent devine un laborator interior al adolescentei exaltate. „Eu vad in scrierea unui jurnal intim comunicarea unui suflet cu el insusi in cea mai mare sinceritate.“ Odata cu „Jurnalul unei tinere casatorite”, inceput in 1930, Anais intra pe terenul confesiunilor. Inclinatii lesbiene, fantasme: ea arata lumii „continentul ei negru”. O escapada periculoasa. „Cum sa nu–i ranesc pe ceilaltii” se intreba ea. Anais Nin se va rafui chiar cu realitatea. O grafomana care marturiseste ca „minte pentru a-si stimula viata proprie”.
„A merge pe luna nu inseamna sa ajungi prea departe. Cea mai indepartata destinatie este in interiorul sufletului.”
A impaca inconstientul si creatia
„Psihanaliza poate avea putere de fatalitate.” Aceasta promisiune Anais Nin a auzit-o la o conferinta la Paris. Culpabilizandu-se pentru dorinta pe care o simtea fata de tatal ei, Anais merge la psihanalist, si nu fara neliniste. Daca isi va descifra inconstientul nu risca oare sa isi sece izvoarele jurnalului ei intimi Analiza se dovedeste scurta. Psihanalistul René Allendy claseaza cazul ei ca un banal complex Oedip, ceea ce ea considera reductionist. Dupa ce il seduce, il paraseste pentru discipolul favorit al lui Freud, Otto Rank, cu speranta de a fi mai bine inteleasa. El ii spune ca nevroza poate fi simptomul unei ambitii artistice neimplinite. De data aceasta, eliberarea se produce. Dupa 6 luni de terapie, in 1934, Anais il anunta ca vrea si ea sa devina psihanalista si il vrea pe el drept maestru. Rank o accepta ca asistenta la New York. Experinta e de scurta durata. Anais Nin se va intoarce repede catre teritorul ei preferat: ea insasi.
Indragostita pasionata, Anais Nin si-a dezvaluit intimitatea cu indrazneala si profunzime in jurnalul sau. Ea a fost prima care a indraznit sa ridice voalul de pe misterele dorintei erotice feminine.
Indragostita pasionata, Anais Nin si-a dezvaluit intimitatea cu indrazneala si profunzime in jurnalul sau. Ea a fost prima care a indraznit sa ridice voalul de pe misterele dorintei erotice feminine.
In 1966, un editor new-yorkez publica primul tom din jurnalul intim al unei necunoscute in varsta de 63 de ani, cu fata de papusa japoneza. Autoarea cartii se numea Ana?s Nin. Succesul este colosal. Milioane de cititoare sunt cucerite de aceasta viata trista in dragoste si de arta. Exilata din Franta in America in urma divortului parintilor, Ana?s traieste o a doua nastere in anul 1924, cand revine in Franta cu sotul ei si se muta in mijlocul Parisului aristocrat.
Aversiunea pentru viata domestica de femeie maritata si plictisita o determina pe tanara femeie sa se refugieze in scris. Eseul ei despre D. H. Lawrence, autorul romanului „Amantul doamnei Chatterley” celebru pentru scenele „scandaloase“, o determina sa caute sa se intalneasca cu Henry Miller. Cei doi impartasesc o pasiune fecunda, intarita de experienta psihanalizei, foarte la moda in acea epoca. Anais Nin incearca prin psihanaliza sa regaseasca izvoarele inconstiente ale creatiei. Pentru aceasta il alege ca maestru-analist pe Otto Rank. De la intoarcerea in Statele Unite, toate productiile literare si mai ales jurnalele lui Anais Nin vor sta sub semnul erotismului si al inconstientului.
„Acest jurnal este legatura mea, pipa mea de opiu“, scria Anais Nin. „Este drogul si viciul meu.“ Fascinanta nevoie de creatie si de autogenerare a sinelui prin intermediul scrisului.
Eliberarea erotismului feminin
Anais Nin sarbatoreste cei 72 de ani si accepta in final publicarea volumului „Venus Erotica”. „Am decis in sfarsit sa public aceste texte erotice pentru ca ele reprezinta eforturile mele de a vorbi despre un domeniu care a fost pana de curand rezervat barbatilor”, spune ea in prefata nuvelelor scrise cu 35 de ani in urma, cand revenise la New York, in 1939. Fara sa spuna nimic despre sine, proza ei este o kamasutra despre „aventurile prietenilor”. Primita destul de rece de critica, „Venus Erotica” este receptata insa ca o invitatie senzuala si eliberatoare de catre milioane de cititoare. Incepe cucerirea unui nou teritoriu, trupesc, senzual si literar.
Expunerea intimitatii
Pentru a mentine contactul cu tatal ei, un artist boem, Anais Nin decide la 11 ani sa inceapa un jurnal intim. Scrisa in franceza, aceasta lunga scrisoare catre un absent devine un laborator interior al adolescentei exaltate. „Eu vad in scrierea unui jurnal intim comunicarea unui suflet cu el insusi in cea mai mare sinceritate.“ Odata cu „Jurnalul unei tinere casatorite”, inceput in 1930, Anais intra pe terenul confesiunilor. Inclinatii lesbiene, fantasme: ea arata lumii „continentul ei negru”. O escapada periculoasa. „Cum sa nu–i ranesc pe ceilaltii” se intreba ea. Anais Nin se va rafui chiar cu realitatea. O grafomana care marturiseste ca „minte pentru a-si stimula viata proprie”.
„A merge pe luna nu inseamna sa ajungi prea departe. Cea mai indepartata destinatie este in interiorul sufletului.”
A impaca inconstientul si creatia
„Psihanaliza poate avea putere de fatalitate.” Aceasta promisiune Anais Nin a auzit-o la o conferinta la Paris. Culpabilizandu-se pentru dorinta pe care o simtea fata de tatal ei, Anais merge la psihanalist, si nu fara neliniste. Daca isi va descifra inconstientul nu risca oare sa isi sece izvoarele jurnalului ei intimi Analiza se dovedeste scurta. Psihanalistul René Allendy claseaza cazul ei ca un banal complex Oedip, ceea ce ea considera reductionist. Dupa ce il seduce, il paraseste pentru discipolul favorit al lui Freud, Otto Rank, cu speranta de a fi mai bine inteleasa. El ii spune ca nevroza poate fi simptomul unei ambitii artistice neimplinite. De data aceasta, eliberarea se produce. Dupa 6 luni de terapie, in 1934, Anais il anunta ca vrea si ea sa devina psihanalista si il vrea pe el drept maestru. Rank o accepta ca asistenta la New York. Experinta e de scurta durata. Anais Nin se va intoarce repede catre teritorul ei preferat: ea insasi.
Eternal sunshine of a spotless mind - fantezie sau realitate?
Pilula care şterge amintirile dureroase
Oamenii de ştiinţă olandezi au descoperit că un medicament prescris de obicei bolnavilor de inimă promite să-i trateze pe oamenii care suferă de stres posttraumatic sau ale căror vieţi sunt bântuite de amintiri negre recurente.
“Să înlături amintirile dureroase nu e ca şi cum ai înlătura un neg sau o aluniţă. Acest lucru îţi va schimba identitatea din moment ce ceea ce suntem este strâns legat de ele. Poate fi benefic în unele cazuri, dar, înainte să ştergem amintirile, trebuie să analizăm efectele pe care le va avea asupra indivizilor, a societăţii şi asupra conceptului de umanitate.”
Aceasta este reacţia unui cercetător de la Universitatea din Londra, dr. Daniel Sokol, la experimentul unor cercetători care au folosit medicamente betablocante, prescrise de obicei pacienţilor cu afecţiuni ale inimii, pentru a şterge amintiri negre. Tratamentul dezvoltat de ei poate face să dispară sentimentele de anxietate sau unele fobii, aşa cum au făcut pe cale fictivă protagoniştii filmului “Eterna strălucire a unei minţi neprihănite”, Kate Winslet şi Jim Carrey, pentru a-şi salva relaţia.
De altfel, experţii britanici contactaţi de “ Daily Mail” sunt de părere că această descoperire ridică probleme etice în definirea statutului nostru uman.
În plus, ei sunt îngrijoraţi că tratamentul ar putea avea consecinţe psihologice nefaste, împiedicându-i pe pacienţi, de pildă, să înveţe din propriile greşeli.
Păianjeni şi şocuri electrice, tratate cu pastile de inimă
Împreună cu colegii săi, dr. Merel Kindt, de la Universitatea din Amsterdam, a stârnit amintiri tulburătoare la 60 de voluntari de ambele sexe după ce le-a arătat imagini cu păianjeni şi le-a administrat concomitent şocuri electrice. Voluntarii au fost îndemnaţi apoi să “rememoreze activ” imaginile, realizând o asociere negativă între păianjeni şi senzaţia de disconfort.
Ziua următoare, subiecţii au fost împărţiţi în două grupuri. Înainte să fie expuse din nou la aceleaşi imagini cu păianjeni, primul grup a primit medicamente betablocante, folosite de regulă împotriva tensiunii arteriale, iar cel de-al doilea pastile cu efect de placebo. Cercetătorii au măsurat apoi nivelul spaimei, supunând voluntarii la zgomote bruşte şi analizând cât de intens clipeau.
Subiecţii care au primit betablocantele au arătat semne mai slabe de frică decât cei cărora le-au fost administrate pastilele “false”. O zi mai târziu, când medicamentul le-a părăsit organismul, testele au început din nou, ducând la aceleaşi rezultate.
Inamicul blocajelor sexuale şi al fobiilor va fi gata doar peste câţiva ani
Echipa olandeză a observat că betablocantul se implică în recrearea amintirii tulburătoare, împiedicând creierul să o reînnoiască. Astfel, teoretic, el ar putea şterge memoria unei traume produse cu ani în urmă şi, totodată, să-i ajute pe pacienţii care suferă de fobii, obsesii - printre care şi cele legate de alimentaţie - şi chiar blocaje sexuale.
“Următorul pas este să vedem cât durează efectul medicamentului asupra memoriei şi să-l testăm pe oameni care chiar suferă de fobii”, a anunţat dr. Merel Kindt, cu precizarea că medicamentele vor putea fi prescrise celor afectaţi de o formă de stres posttraumatic doar peste câţiva ani.
Riscuri de discontinuitate psihologică şi crime nerezolvate
Cercetătorii britanici avertizează însă că un asemenea tratament ridică semne de întrebare de ordin etic. “Este evident că rămâne la latitudinea individului dacă el sau ea doreşte să îşi asume riscul posibilelor efecte, printre care se numără discontinuitatea psihologică, implicate de ştergerea amintirilor negre”, s-a pronunţat John Harris, expert în etică biologică la Universitatea din Manchester.
“Un aspect complex de luat în calcul este faptul că victimele unor acte de violenţă care vor vrea să-şi înlăture amintirile dureroase îşi vor pierde şi capacitatea de a deconspira atacatorii odată cu ele. La fel, criminalii sau martorii unei crime s-ar putea folosi de acest pretext pentru a nu mai putea furniza dovezi”, adaugă el.
De cealaltă parte, Paul Farer, director executiv al fondului de caritate pentru sănătate mintală “Mind”, a avertizat pentru postul Channel 4 că tratamentul ar putea duce şi la ştergerea amintirilor pozitive.
sursa: http://psihologie.myphpbb.eu/board/pilula-care-terge-amintirile-dureroase-t1775.html
Oamenii de ştiinţă olandezi au descoperit că un medicament prescris de obicei bolnavilor de inimă promite să-i trateze pe oamenii care suferă de stres posttraumatic sau ale căror vieţi sunt bântuite de amintiri negre recurente.
“Să înlături amintirile dureroase nu e ca şi cum ai înlătura un neg sau o aluniţă. Acest lucru îţi va schimba identitatea din moment ce ceea ce suntem este strâns legat de ele. Poate fi benefic în unele cazuri, dar, înainte să ştergem amintirile, trebuie să analizăm efectele pe care le va avea asupra indivizilor, a societăţii şi asupra conceptului de umanitate.”
Aceasta este reacţia unui cercetător de la Universitatea din Londra, dr. Daniel Sokol, la experimentul unor cercetători care au folosit medicamente betablocante, prescrise de obicei pacienţilor cu afecţiuni ale inimii, pentru a şterge amintiri negre. Tratamentul dezvoltat de ei poate face să dispară sentimentele de anxietate sau unele fobii, aşa cum au făcut pe cale fictivă protagoniştii filmului “Eterna strălucire a unei minţi neprihănite”, Kate Winslet şi Jim Carrey, pentru a-şi salva relaţia.
De altfel, experţii britanici contactaţi de “ Daily Mail” sunt de părere că această descoperire ridică probleme etice în definirea statutului nostru uman.
În plus, ei sunt îngrijoraţi că tratamentul ar putea avea consecinţe psihologice nefaste, împiedicându-i pe pacienţi, de pildă, să înveţe din propriile greşeli.
Păianjeni şi şocuri electrice, tratate cu pastile de inimă
Împreună cu colegii săi, dr. Merel Kindt, de la Universitatea din Amsterdam, a stârnit amintiri tulburătoare la 60 de voluntari de ambele sexe după ce le-a arătat imagini cu păianjeni şi le-a administrat concomitent şocuri electrice. Voluntarii au fost îndemnaţi apoi să “rememoreze activ” imaginile, realizând o asociere negativă între păianjeni şi senzaţia de disconfort.
Ziua următoare, subiecţii au fost împărţiţi în două grupuri. Înainte să fie expuse din nou la aceleaşi imagini cu păianjeni, primul grup a primit medicamente betablocante, folosite de regulă împotriva tensiunii arteriale, iar cel de-al doilea pastile cu efect de placebo. Cercetătorii au măsurat apoi nivelul spaimei, supunând voluntarii la zgomote bruşte şi analizând cât de intens clipeau.
Subiecţii care au primit betablocantele au arătat semne mai slabe de frică decât cei cărora le-au fost administrate pastilele “false”. O zi mai târziu, când medicamentul le-a părăsit organismul, testele au început din nou, ducând la aceleaşi rezultate.
Inamicul blocajelor sexuale şi al fobiilor va fi gata doar peste câţiva ani
Echipa olandeză a observat că betablocantul se implică în recrearea amintirii tulburătoare, împiedicând creierul să o reînnoiască. Astfel, teoretic, el ar putea şterge memoria unei traume produse cu ani în urmă şi, totodată, să-i ajute pe pacienţii care suferă de fobii, obsesii - printre care şi cele legate de alimentaţie - şi chiar blocaje sexuale.
“Următorul pas este să vedem cât durează efectul medicamentului asupra memoriei şi să-l testăm pe oameni care chiar suferă de fobii”, a anunţat dr. Merel Kindt, cu precizarea că medicamentele vor putea fi prescrise celor afectaţi de o formă de stres posttraumatic doar peste câţiva ani.
Riscuri de discontinuitate psihologică şi crime nerezolvate
Cercetătorii britanici avertizează însă că un asemenea tratament ridică semne de întrebare de ordin etic. “Este evident că rămâne la latitudinea individului dacă el sau ea doreşte să îşi asume riscul posibilelor efecte, printre care se numără discontinuitatea psihologică, implicate de ştergerea amintirilor negre”, s-a pronunţat John Harris, expert în etică biologică la Universitatea din Manchester.
“Un aspect complex de luat în calcul este faptul că victimele unor acte de violenţă care vor vrea să-şi înlăture amintirile dureroase îşi vor pierde şi capacitatea de a deconspira atacatorii odată cu ele. La fel, criminalii sau martorii unei crime s-ar putea folosi de acest pretext pentru a nu mai putea furniza dovezi”, adaugă el.
De cealaltă parte, Paul Farer, director executiv al fondului de caritate pentru sănătate mintală “Mind”, a avertizat pentru postul Channel 4 că tratamentul ar putea duce şi la ştergerea amintirilor pozitive.
sursa: http://psihologie.myphpbb.eu/board/pilula-care-terge-amintirile-dureroase-t1775.html
marți, 24 august 2010
Meduze fluorescente la malul marii
În 1955 Osamu Shomomura era asistentul profesorului Yashimasa la Universitatea Nagoya. Shomomura a primit ca sarcină de la profesor să descopere care este cauza strălucirii resturilor unei moluşte, Cypridina, atunci când sunt amestecate cu apă. În 1956, întrecând aşteptările, căci Shomomura era atunci doar un asistent neexperimentat, iar cercetările făcute deja de un grup american pe aceeaşi temă au eşuat, a descoperit proteina ce strălucea în molusca Cypridina. Imediat după publicarea rezultatelor cercetărilor, Shomomura a fost recrutat de Universitatea din Princeton, New Jersey şi a primit titlul de doctor de la Univesitatea Nagoya.
Ulterior Shimomura a început să studieze alte lucruri luminiscente în mod natural, printre care şi meduza Aequorea victoria, ale cărei extremităţi, atunci când este agitată, emit o lumină verde.
Aequorea victoria
În toamna lui 1961 Shimomura şi Frank Johnson, cel care îl recrutase pentru Princeton, au adunat meduze pentru a strânge material fluorescent. Din 10000 de meduze au reuşit să obţină câteva miligrame de proteină, pe care au numit-o aequorină. Shimomura observase întâmplător că atunci când făina obţinută din extremităţile meduzei intra în contact cu apa de mare, emitea o lumină albastră. Ionii de calciu ai apei de mare erau cei „vinovaţi” pentru reacţia chimică ce se concretizează în lumina albastră.
În 1962, la publicarea rezultatelor lor privind obţinerea aequorinei, cei doi au menţionat şi faptul că au reuşit să izoleze o proteină care reflecta o lumină verde în lumina soarelui, galben la lumina becului şi un verde fluorescent în lumina ultravioletă. Era pentru prima oară când cineva descria proteina fluorescentă verde. În 1970 Shimomura a arătat că PFV conţinea un cromofor special (cromoforul este o grupare de atomi care absoarbe şi emite lumină). Când este bombardat cu ultraviolete, cromoforul primeşte energie şi este excitat. În meduză, cromoforul transformă lumina albastră a aequorinei în lumină verde. Aceasta este cauza pentru care meduza şi aequorina strălucesc în mod diferit.
Proteina fluorescentă verde
Episodul 2. Proteina fluorescentă verde ca marker al activităţilor celulare
Înainte însă de a detalia ideea pentru care Martin Chalfie a primit premiul Nobel, căci despre acest lucru vorbim în aceste paragrafe, câteva amănunte despre biologia celulei, pentru o mai bună înţelegere a meritului lui Chalfie şi a descoperirii sale.
Proteinele, câteva mii în organismul uman, execută mai toate activităţile din interiorul celulei. Deşi au multe funcţii, ele sunt construite în acelaşi mod, din 20 de aminoacizi legaţi împreună, singura diferenţa dintre o proteină şi alta constând în lungimea lanţului, ordinea aminoacizilor şi modul în care este „împăturit” lanţul de aminoacizi.
În genere, fiecare genă conţine „reţeta” pentru o proteină. Atunci când o proteină este necesară unui celule, gena respectivă este activată, iar rezultatul este producerea proteinei. De exemplu, atunci când nivelul de zahăr în sânge este prea mare, gena insulinei din celulele beta ale pancreasului este activată. Toate celulele din corpul uman au gena insulinei în nucleu, dar numai celulele beta ale pancreasului reacţionează la nivelul crescut al zahărului din sânge. Odată activată, gena începe procesul de copiere; copia genei insulinei este apoi transferată din nucleu în citoplasmă, atelierul de lucru al celulei, unde aminoacizii sunt puşi laolaltă, conform instrucţiunilor, pentru a crea o proteină.
Copierea genei
Ideea lui Chalfie a fost aceea de a conecta gena proteinei fluorescente verzi cu activatorii altor gene ori cu genele altor proteine în scopul: a. observării activării a diferite gene şi b. observării producerii a diferite proteine. Lumina verde funcţionează pe post de marker al activităţii intracelulare. Dar pentru a-şi aplica ideea, Chalfie trebuia să localizeze întâi gena proteinei fluorescente verzi. Norocul lui Chalfie a fost că un alt cercetător, Douglas Prasher deja începuse „vânătoarea” acestei gene, iar în doi ani de la momentul în care cei doi savanţi au intrat în contact, Prasher a identificat şi trimis gena către Chalfie. Gena a fost introdusă, pentru studiu, într-o bacterie intestinală folosită asiduu pentru cercetări, Escherichia Coli. Astfel, prin inserţia proteinei fluorescente verzi, bacteria a fost făcută să radieze lumină verde în lumina ultravioletă.
Pasul următor a fost acela de a introduce PFV în receptorii tactili ai viermelui Caenorhabditis elegans. Rezultatele acestui experiment au fost publicate în revista Science în februarie 1994.
Inserţia unei gene a proteinei fluorescente verzi în C.elegans
Episodul 3. Introducerea proteinelor multicolore
Contribuţia lui Roger Tsie este aceea că a reuşit să extindă paleta de culori disponibilă cercetătorilor şi să intensifice culorile emise de proteine. Tsien a observat că cromoforul PFV este format din 238 de aminoacizi, iar trei aminoacizi din poziţiile 65-67 interacţionează unul cu celălalt pentru a forma cromoforul. Tsien a arătat că această interacţiune necesită oxigen şi a explicat modul în care aceasta poate avea loc fără prezenţa altor proteine. Cu ajutorul tehnologiilor ADN, Tsien a schimbat diferiţi aminoacizi în diferite părţi ai proteinei fluorescente verzi, ceea ce a dus la moduri diferite de absorbţie şi emisie a luminii, fenomen concretizat în culori diferite ale proteinei. Ce nu a reuşit în prima instanţă Tsien a fost să facă proteină să emită culoarea roşie. Dar doi cercetători ruşi, Mikhail Matz şi Sergei Lukyanov au găsit, în coralii fluorescenţi, şase proteine asemănătoare PFV, dintre care una emitea culoarea roşie. Numai că aceasta era mai mare şi mai grea şi era formată din 4 lanţuri de aminoacizi, iar nu din unul cum era PFV. Tsien a rezolvat această problemă „reproiectând” proteina, făcând-o stabilă şi uşor de conectat la alte proteine.
Aşadar, la 46 de ani de la descoperirea proteinei fluorescente verzi de către Shimomura, există un întreg „arsenal” de proteine emiţând diferite culori puse la dispoziţia cercetătorilor pentru a determina evenimentele intracelulare.
sursa: http://www.scientia.ro/premiul-nobel/59-premiul-nobel/183-proteina-fluorescenta-verde.html
Ulterior Shimomura a început să studieze alte lucruri luminiscente în mod natural, printre care şi meduza Aequorea victoria, ale cărei extremităţi, atunci când este agitată, emit o lumină verde.
Aequorea victoria
În toamna lui 1961 Shimomura şi Frank Johnson, cel care îl recrutase pentru Princeton, au adunat meduze pentru a strânge material fluorescent. Din 10000 de meduze au reuşit să obţină câteva miligrame de proteină, pe care au numit-o aequorină. Shimomura observase întâmplător că atunci când făina obţinută din extremităţile meduzei intra în contact cu apa de mare, emitea o lumină albastră. Ionii de calciu ai apei de mare erau cei „vinovaţi” pentru reacţia chimică ce se concretizează în lumina albastră.
În 1962, la publicarea rezultatelor lor privind obţinerea aequorinei, cei doi au menţionat şi faptul că au reuşit să izoleze o proteină care reflecta o lumină verde în lumina soarelui, galben la lumina becului şi un verde fluorescent în lumina ultravioletă. Era pentru prima oară când cineva descria proteina fluorescentă verde. În 1970 Shimomura a arătat că PFV conţinea un cromofor special (cromoforul este o grupare de atomi care absoarbe şi emite lumină). Când este bombardat cu ultraviolete, cromoforul primeşte energie şi este excitat. În meduză, cromoforul transformă lumina albastră a aequorinei în lumină verde. Aceasta este cauza pentru care meduza şi aequorina strălucesc în mod diferit.
Proteina fluorescentă verde
Episodul 2. Proteina fluorescentă verde ca marker al activităţilor celulare
Înainte însă de a detalia ideea pentru care Martin Chalfie a primit premiul Nobel, căci despre acest lucru vorbim în aceste paragrafe, câteva amănunte despre biologia celulei, pentru o mai bună înţelegere a meritului lui Chalfie şi a descoperirii sale.
Proteinele, câteva mii în organismul uman, execută mai toate activităţile din interiorul celulei. Deşi au multe funcţii, ele sunt construite în acelaşi mod, din 20 de aminoacizi legaţi împreună, singura diferenţa dintre o proteină şi alta constând în lungimea lanţului, ordinea aminoacizilor şi modul în care este „împăturit” lanţul de aminoacizi.
În genere, fiecare genă conţine „reţeta” pentru o proteină. Atunci când o proteină este necesară unui celule, gena respectivă este activată, iar rezultatul este producerea proteinei. De exemplu, atunci când nivelul de zahăr în sânge este prea mare, gena insulinei din celulele beta ale pancreasului este activată. Toate celulele din corpul uman au gena insulinei în nucleu, dar numai celulele beta ale pancreasului reacţionează la nivelul crescut al zahărului din sânge. Odată activată, gena începe procesul de copiere; copia genei insulinei este apoi transferată din nucleu în citoplasmă, atelierul de lucru al celulei, unde aminoacizii sunt puşi laolaltă, conform instrucţiunilor, pentru a crea o proteină.
Copierea genei
Ideea lui Chalfie a fost aceea de a conecta gena proteinei fluorescente verzi cu activatorii altor gene ori cu genele altor proteine în scopul: a. observării activării a diferite gene şi b. observării producerii a diferite proteine. Lumina verde funcţionează pe post de marker al activităţii intracelulare. Dar pentru a-şi aplica ideea, Chalfie trebuia să localizeze întâi gena proteinei fluorescente verzi. Norocul lui Chalfie a fost că un alt cercetător, Douglas Prasher deja începuse „vânătoarea” acestei gene, iar în doi ani de la momentul în care cei doi savanţi au intrat în contact, Prasher a identificat şi trimis gena către Chalfie. Gena a fost introdusă, pentru studiu, într-o bacterie intestinală folosită asiduu pentru cercetări, Escherichia Coli. Astfel, prin inserţia proteinei fluorescente verzi, bacteria a fost făcută să radieze lumină verde în lumina ultravioletă.
Pasul următor a fost acela de a introduce PFV în receptorii tactili ai viermelui Caenorhabditis elegans. Rezultatele acestui experiment au fost publicate în revista Science în februarie 1994.
Inserţia unei gene a proteinei fluorescente verzi în C.elegans
Episodul 3. Introducerea proteinelor multicolore
Contribuţia lui Roger Tsie este aceea că a reuşit să extindă paleta de culori disponibilă cercetătorilor şi să intensifice culorile emise de proteine. Tsien a observat că cromoforul PFV este format din 238 de aminoacizi, iar trei aminoacizi din poziţiile 65-67 interacţionează unul cu celălalt pentru a forma cromoforul. Tsien a arătat că această interacţiune necesită oxigen şi a explicat modul în care aceasta poate avea loc fără prezenţa altor proteine. Cu ajutorul tehnologiilor ADN, Tsien a schimbat diferiţi aminoacizi în diferite părţi ai proteinei fluorescente verzi, ceea ce a dus la moduri diferite de absorbţie şi emisie a luminii, fenomen concretizat în culori diferite ale proteinei. Ce nu a reuşit în prima instanţă Tsien a fost să facă proteină să emită culoarea roşie. Dar doi cercetători ruşi, Mikhail Matz şi Sergei Lukyanov au găsit, în coralii fluorescenţi, şase proteine asemănătoare PFV, dintre care una emitea culoarea roşie. Numai că aceasta era mai mare şi mai grea şi era formată din 4 lanţuri de aminoacizi, iar nu din unul cum era PFV. Tsien a rezolvat această problemă „reproiectând” proteina, făcând-o stabilă şi uşor de conectat la alte proteine.
Aşadar, la 46 de ani de la descoperirea proteinei fluorescente verzi de către Shimomura, există un întreg „arsenal” de proteine emiţând diferite culori puse la dispoziţia cercetătorilor pentru a determina evenimentele intracelulare.
sursa: http://www.scientia.ro/premiul-nobel/59-premiul-nobel/183-proteina-fluorescenta-verde.html
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
