Ce SIMT oamenii in spatele VORBELOR

noi oamenii ne-am pus la un moment dat in dezvoltarea speciei noastre urechi de sacal. Auzim agresiv, vorbim agresiv si actionam in mare masura agresiv.

Ce ar fi daca pentru un moment, atunci cand cineva urla la tine te-ai gandi ca

omul acela urla pentru ca:

1) are o nevoie;

2) simte ceva.

Mai stii care e diferenta intre un sentiment si un gand? Sa facem un scurt test: ce simti in acest moment? Ia-ti un moment si raspunde-ti. Este acesta un sentiment? Daca raspunsul este “da”, deschide dictionarul la “sentiment” si citeste explicatia.

Crezi ca merita sa iti schimbi modul in care vorbesti cu oamenii?

Merita sa auzi ceea ce vor oamenii in spatele vorbelor?

Fara sa pot promite ca viata ta se va schimba radical, iti spun totusi ca ideile de mai jos ar putea sa te ajute sa impartasesti cu ceilalti acele informatii relevante si necesare pentru a rezolva conflictele sau divergentele intr-un mod pasnic.

Este greu de judecat daca vei fi un om mai bun dupa ce ai exersat cele de mai jos. Daca vei fi mai linistit cu tine insuti si in relatie cu ceilalti? E o certitudine.

Hai sa ne uitam impreuna la modelul lui Marshall Rosenberg in care vorbeste despre limbajul compasiunii.

Cand dam din inima, facem asta din bucuria de a face viata cuiva mai frumoasa.

Acest fel de a darui este un beneficiu atat pentru cel care primeste cat si pentru cel care daruieste.

Cel care primeste se bucura de dar fara sa se gandeasca la consecintele care vin atunci cand primesti daruri din frica, vina, dorinta sau pentru un castig.

Cel care daruieste beneficiaza de o stima de sine buna care rezulta atunci cand vedem ca eforturile noastre fac bine cuiva.

Sa luam un exemplu: gandeste-te ca lucrezi in fiecare zi de la 8:00 la 17:00, de obicei stai si peste program si chiar ieri ai stat pana la 20:00 in firma ca sa termini un raport pe care altcineva trebuia sa-l faca.

Azi ai ajuns la serviciu la 8:15 pentru ca ai fost foarte obosit dupa ziua de ieri si nu te-ai trezit la timp. Seful tau te vede cand intri in firma si iti spune: “As vrea sa nu mai intarzii la serviciu.” Ce auzi din partea lui? Cum te simti in acest moment? Foloseste exemplul acesta ca sa completezi propozitiile de mai jos.

Daca vrei sa lucrezi la atitudinea ta atunci cand esti intr-un conflict, poti sa incepi prin modul in care te exprimi: sa exprim sincer cum sunt EU fara a invinovati sau critica (in 4 pasi):

1. Incep prin a face o observatie.
   
2. Observ care sunt actiunile concrete (vad, aud, amintesc, imaginez) care contribuie (sau nu contribuie) la starea mea: “Atunci cand eu (vad, aud)

1. Apoi imi exprim sentimentele. Cum ma simt eu in relatie cu aceste actiuni: “Eu simt…”

   Revenim la diferenta intre un sentiment si un gand.

2. Dupa ce mi-am exprimat sentimentele e vital sa spun ce imi doresc de la celalalt. Este vorba de nevoile, valorile, dorintele, asteptarile sau gandurile care imi creeaza sentimentele: “pentru ca eu am (nevoie de)…”
3. In fine, cer (rog) clar acel ceva care imi va imbogati viata fara a solicita. Actiunile concrete care mi-ar placea sa fie luate: “si mi-ar placea ca tu sa…”

Asadar, iata replica non-violenta pentru sef:

“Atunci cand aud ca mi se atrage atentia ca am intarziat la job, eu simt ca nu sunt apreciat la valoarea mea reala pentru ca am nevoie de recunoasterea meritelor si mi-ar placea ca tu sa tii cont de munca mea suplimentara si de efortul depus de mine la job.”

Am vorbit despre modul in care ne putem exprima atunci cand incepem noi “escaladarea problemei”. Stim cu totii ca, de prea multe ori cand incercam sa formulam cat mai asertiv (adica sa ne tratam valorile, propria persoana si pe ceilalti cu respect) o problema, ne putem trezi cu un raspuns agresiv din partea celuilalt!

Iar acesta declanseaza bineinteles un raspuns automat negativ din partea noastra.

Asadar, haide sa vedem cum putem sa auzim raspunsul celuilalt cu urechile de girafa (cu compasiune si intelegere fata de sentimentele lui si nevoile din spatele vorbelor acestuia).

Gandeste-te ca partenera/partenerul tau tocmai ti-a spus ca

“faci mereu aceleasi lucruri care ma enerveaza la tine”. Completeaza propozitiile incepute mai jos cu raspunsurile tale. Incepe sa exersezi…

Ideea e sa primesc empatic cum esti TU fara sa aud critica sau fara sa ma simt invinovatit:

1. In primul rand vreau sa ma asigur ca am inteles clar ce ti-a declansat reactia negativa. Exprim actiunile concrete pe care tu le observi (vezi, auzi, amintesti, imaginezi) care contribuie (sau nu contribuie) la starea ta de bine: “Atunci cand tu (vezi, auzi)…”
2. Apoi caut sa identific cum te simti tu in relatie cu aceste actiuni: “simti… ”
3. Incerc sa identific si nevoile, valorile, dorintele, asteptarile sau gandurile care iti creeaza sentimentele: “pentru ca tu ai (nevoie de)…”
4. In fine, folosind aceleasi urechi de girafa caut sa vad ce as putea sa fac pentru a ajunge la un compromis. Actiunile concrete care ti-ar placea sa fie luate: “si ti-ar placea ca eu sa…?”

Iata cum ar putea fi formulata replica non-violenta:
“Cand tu vezi ca fac aceleasi lucruri care te enerveaza la mine, simti repede ca eu nu te apreciez pentru ca ai nevoie ca eu sa te ascult si sa fiu atent cu tine. Bine, ti-ar placea atunci ca eu sa fiu mai atent la ce spun cand suntem [context] si tu sa imi spui mai des si clar cum vrei sa actionez?”

Ce m-a determinat sa scriu despre acest model? Ei bine, pentru mine acest model a adus multe schimbari. In special in modul in care ma raportez la cei din jurul meu. Sunt mult mai relaxat si mult mai asertiv – deoarece stiu ca

in spatele oricarui mesaj, oricarei vorbe, exista un om care SIMTE ceva si ARE NEVOIE de la mine de ceva. Provocarea e sa aflu ce anume… simte si vrea.

Comunicarea non-violenta poate fi aplicata in orice fel de context: la job, in relatia cu persoana iubita, cu prietenii… oriunde. Este un element important de personal branding:

atitudinea si felul in care comunicam pot face diferenta dintre SUCCES si RESPINGERE.

sursa: http://club.empower.ro/clubul/focus/tu-ai-urechi-de-sacal-sau-de-girafa/

Despre "Omul Frumos" - Dan Puric

"A vorbi despre Omul Frumos în contextul în care trăim, într-o lume mutilată, a omului urât, într-o lume schilodită, într-o lume confuză, pe care, iată, o gustăm din plin, ce provocare extraordinară!

Lumea de azi se găseşte într-un continuu proces de urâţire. În noul imperiu al urâtului, frumosul este doar o amintire, care abia mai murmură sub marşul triumfal al unei lumi schilodite, aflată în plină ofensivă.

Omul Frumos este ultimul strigăt de salvare, este ultima redută a umanităţii, în luptă cu oceanul de neomenesc care vine.

Omul Frumos este ultimul suspin hristic pentru o lume aflată în cădere definitivă.

De fapt, lucrul cel mai important, în epoca pe care o trăim, este să avem capacitatea să recunoaştem Omul Frumos.

Omul Frumos nu mai este la modă. La modă este omul util, la modă este omul eficient.

Aveam un naş, Dan Gabrielescu. Aparţinea marii familii de boieri Gabrielescu; bunicul lui făcuse parte din „Junimea”, alături de Titu Maiorescu.
Comuniştii îl sărăciseră cu totul, nu-l lăsaseră să-şi profeseze meseria de avocat, şi-atunci, din disperare, se apucase să predea matematică.

Sărăcia îl încolţise din toate părţile şi se transformase în boală. Fusese constrâns să-şi opereze un plămân. Raportul său cu propria-i respiraţie, deci cu viaţa, era gradat în fiecare zi; avea un singur plămân. Boala îi vulnerabilizase şi mai mult fiinţa sensibilă şi, cu toate astea, nu uita să trăiască zilnic frumosul.

Într-o zi, când aveam vreo opt ani, m-a întrebat: „Ai citit Don Quijote?” Nu, am răspuns eu. „Cum, tu nu ştii de Don Quijote? Nu ştii de Dulcineea din Tobozo?” Nu, am răspuns eu, simţindu-mă din ce în ce mai vinovat. „Păi, atunci, ce fel de viaţă o să duci?”, mi-a răspuns naşul. „Cum ai să ştii ce e iubirea?”

Peste câteva zile, primeam cartea Don Quijote, din partea lui.
Am citit-o speriat şi evident că n-am înţeles nimic; de de-atunci a reţinut, din privirea lui, obligaţia fiecărei fiinţe umane de a cunoaşte povestea lui Don Quijote. Naşul meu dădea vieţii un sens către frumos. Mă corectase.
Mai târziu, fiind în liceu şi venind acasă, m-a întrebat:

- Ce-ai învăţat astăzi?
- Despre un poet stupid.
- Cum îl cheamă?, m-a întrebat.
- Lucian Blaga, am răspuns.
- Şi de ce e stupid, mă? m-a întrebat din nou naşul meu.
- Păi, uite, domnule, ce versuri scrie: „Caut,/ nu ştiu ce caut./ Caut lumina de ieri,/ trecutul apus.”

Naşul meu a tăcut, după care s-a uitat la mine şi mi-a spus:
- Şi tu zici că omul acesta este stupid? Păi, hai să vedem ce caută!

Apoi, am primit cea mai frumoasă lecţie despre memorie şi nostalgia amintirii. În trei săptămâni terminam de citit Trilogia valorilor şi Trilogia culturii.

Ţin minte şi acum, nişte cărţi vechi, editate de Fundaţiile Regale.
Începusem să găsesc lumina de ieri, trecutul apus.

De-atunci ştiu că memoria unor lucruri măreţe poate să înfrumuseţeze un prezent meschin. De-atunci am ştiut că memoria frumosului este izbăvitoare şi că este un dar hristic.

Dar să ne întoarcem la începutul poveştii. Aveam doar şapte anişori, când naşul meu îmi deschise într-o dimineaţă uşa şi-mi spune disperat:
- Mă simt rău. Am să mor. Cheamă Salvarea!
Eram singur acasă. Disperat, m-am îmbrăcat la repezeală cu ce-am găsit.
- Ce să fac? l-am întrebat disperat.
- Uite, îţi dau o fisă, să dai un telefon. Du-te şi cheamă Salvarea! Spune-le să vină repede, că mor!

Şi astfel, m-am pomenit alergând cu paşii mei micuţi prin ploaie, încercând să întrec moartea, care ameninţa viaţa naşului meu, şi să ajung Salvarea.

Prin ploaia măruntă am văzut telefonul public prins de un perete.

Era atârnat mult mai sus decât aş fi putut ajunge cu mâna.

Am văzut două sticle de lapte, pe care le-am pus sub telefon şi pe care m-am urcat, cu o dexteritate născută doar de groază. Ţineam strâns între degete fisa de telefon, de parcă ar fi fost ultima picătură de viaţă a naşului meu. Cu mâna tremurândă am format numărul de telefon.

- Alo! Salvarea?, am strigat disperat.
- Da, mi-a răspuns o voce, rece, indiferentă.
- Da, ce e?…
- Moare bunicul! Moare bunicul! Veniţi de urgenţă! Moare bunicul!
- Câţi ani are bunicul?
- 76, zic, şi telefonul s-a închis.

Abia atunci am auzit picăturile de ploaie. O singurătate cumplită m-a cuprins. Eram distrus interior de vocea de mormânt a Salvării.

Am alergat înnebunit, i-am spus că mi-au închis telefonul, iar naşul meu, disperat, mi-a zis:

- Nu trebuia să le spui vârsta. La oamenii în vârstă Salvarea nu mai vine.
Mi-a dat o nouă fisă şi, alergând din nou prin ploaie, mă-ntrebam de ce la oamenii în vârstă Salvarea nu mai vine.

Mi-am găsit sticlele şi-am vorbit din nou la telefon.
- Alo! Salvarea? Moare bunicul! Moare bunicul!, am început să strig.
- Câţi ani are bunicul tău, mă?
- 18 ani, am răspuns. ( :) )

Şi de data asta am închis eu telefonul.

Acum, paşii meu către casă, prin ploaie, erau rugăciuni.
Am minţit, dar există şi minciuni izbăvitoare. Un paradox. Făcusem, cum se zice, păcatul ăl bun.

(…)

Am minţit, dar am făcut-o ca să-mi salvez năşicul. Lumea corectă tocmai îmi arătase faţa. Iar politica corectă de astăzi ne mutilează cinstea în numele corectitudinii.

Surprinzător, cei de la Salvare au venit. Cred că au venit curioşi să vadă cum arată un bunic de 18 ani. :)

Din Salvare a coborât un doctor, cam la vreo 40 de ani, grăsuţ, uşor răvăşit, târând după el o tristeţe. Năşicul, între timp, când l-a văzut pe doctorul acesta, care era mai răvăşit decât el, l-a întrebat:

- Dar ce vi s-a întâmplat?

Doctorul lua tensiunea şi, cu ochii concentraţi pe tensiometru, spuse în şoaptă:

- M-a părăsit iubita.

Şi eu asistam la schimbul acesta: tensiunea năşicului meu scădea şi creştea a celuilalt, a doctorului. Vedeam cum năşicul meu, din bolnav, se transforma în doctor, iar doctorul se transforma în pacient.

- Doişpe cu cinci, spune doctorului (era tensiunea bună a naşului meu).

- Nu trebuie să suferiţi atâta, îi spune năşicul, luându-i tensiunea sufletească doctorului. Şi năşicul începea să-l ocrotească.

Şi eu, atunci, am asistat la lucrarea lui Dumnezeu. Salvarea salva trupul, iar Omul Frumos, sufletul. Unul mergea spre vindecare, celălalt, spre mântuire. Şi astfel, la sfârşitul acestui consult reciproc, năşicul se simţea bine, iar doctorul avea sufletul liniştit. Mai departe, i-am văzut împrietenindu-se.

Doctorul venea o dată pe săptămână, pretextând că trebuie să-i ia tensiunea, dar, de fapt, venea să-şi ia doza de frumuseţe sufletească.

Omul frumos nu este vizibil, el nu are imagine, el ţâşneşte, în aparenţă, într-un gest mic, iar gestul acela, pentru tine, este izbăvitor şi-ţi persistă în suflet toată viaţa, ca o icoană."

DAN PURIC - DESPRE OMUL FRUMOS