Ii recunoastem dupa modul in care incearca sa se strecoare, sa faca orice pentru a trece neobservati, sa-si evindentieze defectele sau esecurile ce le-au marcat viata.
Uneori, chiar se incurca in repetitii ciudate, care ii fac sa sufere, si manifesta incredibila aptitudine de a deveni... insuportabili si respinsi.
Cei ce nu au respect pentru ei insisi, nu se iubesc.
Intotdeauna pregatiti sa-si puna competentele sub semnul intrebarii, sunt convinsi ca a se iubi pe sine este un semn de orgoliu sau egoism, de care, din fericire, sunt lipsiti.
Luciditatea este singura calitate pe care si-o recunosc. O fi bine? Ne putem stima, chiar daca nu ne iubim? Iata cateva dintre caile ce permit redobandirea stimei de sine.
Esti capabil in ciuda esecurilor
Laura nu si-a dus studiile la bun sfarsit. Din cauza asta, sufera si nu indrazneste niciodata sa dea vreun sfat sau sa ia cuvantul in public.
Desi profesorii ei o considerau inteligenta si priceputa, singura parere pe care o auzea era cea a unei mame deloc iubitoare: „Esti fara valoare, nu o sa faci niciodata nimic.“ De atunci, niciun succes nu a reusit sa-i demonstreze ca se inseala.
Toata lumea cunoaste esecul, insa in cazul acestei tipologii, lucrurile sunt cronicizate.
Cand totul pare a merge bine, li se face frica si abandoneaza cursa de teama unei reusite ce i-ar propulsa in necunoscut.
Nu par linistiti decat prin esecul propriilor intreprinderi.
In urma repetarilor amare ale insuccesului lor, adesea putem sa deducem o cautare frenetica a unei alte misiuni.
Ei sunt inchisi intr-o porunca de a esua, care provine din copilarie. Sa reuseasca ar insemna sa rupa pactul...
Pentru a iesi din inchisoarea esecului, trebuie sa accepti faptul ca parintii tai s-au inselat.
Incepi cu pasi mici si avansezi treptat spre o versiune de sine pe care ei n-au luat-o in considerare.
Iti demonstrezi tie ce esti capabil sa faci.
Sa pictezi, sa desenezi, sa gatesti, sa faci sport etc.
Trebuie sa depui efort pentru a asculta laudele celor care te apreciaza.
Pentru a te restaura sufleteste, nimic nu ajuta mai mult decat crearea de frumos si de bun.
Totul cu o conditie: sa tii evidenta acestor mici minunatii.
Fii cat mai proactiv
In perioada adolescentei apar multe fenomene, inclusiv o identitate negativa care vine sa raspunda indoielilor si incertitudinilor.
La aceasta varsta dificila, nu prea mai stim cine suntem. Cautam in toate oglinzile, ne lasam atrasi de toate discursurile.
Cel care – din cauza ratarii – isi va vedea anturajul sau familia considerandu-l un ratat sau un delincvent, va gasi in aceasta etichetare un model linistitor.
E mai bine sa fii recunoscut drept un netrebnic, decat sa te pierzi in anonimat.
Tiparul se perpetueaza si mai tarziu.
Catalogat de toata lumea ca un invins, nu va reusi niciodata nimic.
Privirea celorlalti il va condamna la esec. A
le da dreptate devine ratiunea sa de a trai. Identitatea negativa ii serveste drept carte de vizita si-l scuteste de efort.
Regasirea demnitatii.
In strainatate, un tanar delincvent in loc sa mearga la inchisoare, poate sa lucreze intr-o statie de pompieri sau intr-o societate caritabila.
Astfel, compenseaza prejudiciul adus si adesea regaseste suficienta stima de sine pentru a nu recidiva.
Daca nu a dat rezultate intr-un job, asta nu inseamna ca nu va excela in altul. Iar daca ne gandim la problema dependentilor de alcool sau droguri, povestile sunt variate si uneori cu happy-end. Daca te gandesti ca nu valorezi mare lucru, mergi la societatile caritabile sau la cele de protectie a animalelor. Vei vedea cata nevoie este de tine si iti vei hrani moralul. Schimbul care se produce este foarte simplu: daca ceilalti pot conta pe tine, la un moment dat vei face la fel.
Invata sa primesti
Fiecare cunoaste oameni din categoria celor insuportabili, cei vesnic nemultumiti.
Morocanosii si anxiosii care cauta mereu partea negativa a vietii.
Victimele si martirii strica atat cadourile primite, cat si pe cele oferite. Ei sunt nefericiti. Viata nu-i iubeste. Momentele lor de pace sunt de scurta durata. Sunt convinsi ca nu sunt demni de iubit pentru ca niciodata nu au fost iubiti.
Mult timp, s-a crezut ca o persoana trebuie sa fi primit iubire pentru a o putea oferi.
S-a crezut ca repetarea raului este intotdeauna sigura: copilul batut isi va bate copiii.
Convins de incapacitatea lui de a fi fericit, cel care a suferit carente afective nu putea decat sa-si faca rau in viata.
Invata sa primesti.
Clinicienii demonstreaza ca totusi putem oferi ceea ce n-am primit si ca putem reusi in viata, in ciuda esecului din copilarie.
Sa dai, sa faci placere cuiva: in principiu, oricine stie s-o faca.
Sa accepti cadourile vietii reprezinta etapa urmatoare. Compune o lista cu micile tale bucurii si cu oamenii care au contat pentru tine. Vei vedea ca, desi nu te iubesti, viata ti-a suras de multe ori.
Gandeste-te cum ar fi fost viata ta daca n-ai fi intalnit o anumita persoana sau daca n-ai fi trecut printr-un moment crucial.
Spune-ti ca toate momentele sunt importante si ca ceilalti ne imbogatesc viata.
Ai dreptul sa gresesti
Marius mereu spune ceva de rau.
Cauta sa fie detestat.
In spatele valului de antipatie ii putem ghici sensibilitatea: pentru a se proteja de riscurile relationale si afective, se bazeaza pe animozitatea pe care o provoaca.
Copil fiind, el voia sa aiba totul. Inca nu si-a depasit dezamagirea. Ar fi vrut sa fie cel mai bun, deci nu poate accepta ca este obisnuit.
Nu-i ramane decat sa fie cel mai rau. Pentru el conteaza sa fie la inaltimea unui ideal.
Daca nu poate atinge perfectiunea, vizeaza abjectia.
Accepta ca nu esti perfect. Daca esti ca Marius, de ce sa nu cobori stacheta si sa-ti acorzi dreptul la greseala? Putina toleranta fata de propria persoana iti va face bine.
Compune liste cu ce iubesti si ce detesti la tine. Verifica: ce anume cauta ceilalti in tine sau de ce anume fug? Vei vedea ca ai calitati, potential, talente pe care le ignori.
De ce sa nu le exploatezi?
Vei descoperi ca micile fericiri iti procura tot atatea momente frumoase ca si micile rautati, cu lipsa remuscarilor ca bonus.
www.psychologies.ro
Esti special (Pancinello), de Max Lucado
Locuitorii din Wemmik, eroii povestirii noastre, erau niste omuleti mici, din lemn, ciopliti toti de un tamplar pe nume Eli. Acesta isi avea atelierul pe un deal, de la a carui inaltime se vedea intreg satul.
Fiecare omulet era altfel. Unii aveau nasul mare, altii aveau ochii mari. Unii erau inalti, altii erau scunzi. Unii purtau palarie, altii purtau costum. Insa doua lucruri le erau comune: toti erau facuti de acelasi tamplar si traiau in acelasi sat.
De dimineata pana seara, zi de zi, omuletii faceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe celalalt. Fiecare omulet avea o cutie plina cu stelute aurii si o cutie plina cu bulinute negre. Cat era ziua de lunga ii vedeai pe strazile satului lipind stelute sau buline unul pe celalalt.
Omuletii draguti, din lemn lustruit si frumos vopsiti intotdeauna primeau stelute, dar aceia din lemn necizelat, cu vopseaua sarita, nu primeau decat buline.
Tot stelute primeau si cei talentati unii; puteau ridica greutati deasupra capului, altii puteau sarii peste cutii inalte. Mai erau unii care stiau cuvinte dificile, iar altii care cantau cantece frumoase. Acestora toata lumea le dadea stelute aurii. Asa se face ca unii omuleti aveau trupul plin de stelute… Ori de cate ori primeau cate o steluta se simteau atat de bine incat isi doreau sa mai faca ceva ca sa poata primi inca una.
Altii insa nu stiau sa faca prea multe lucruri si aveau parte doar de buline. Pancinello era unul dintre acestia din urma.
Tot timpul incerca sa sara cat mai sus, ca altii dar intotdeauna cadea la pamant. Iar cand ceilalti il vedeau jos se adunau buluc in jurul lui si lipeau buline pe el. De multe ori se mai si zgaria in cadere, lucru pentru care mai primea buline negre. Iar dupa aceea cand incerca sa le explice omuletilor de ce cazuse mereu spunea cate o neghiobie si toti se ingramadeau sa lipeasca si mai multe buline pe el.
Dupa un timp avea atat de multe incat nu mai vroia sa iasa pe strada, se temea ca va face iar ceva anapoda: cine stie, o sa-si uite palaria sau o sa calce intr-o balta… si imediat o sa primeasca bulinute!!!
Adevarul este ca avea atat de multe buline incat ceilalti omuleti veneau si ii lipeau altele fara nici un motiv.
- Merita multimea asta de buline negre, isi spuneau omuletii unii altora.
- Este clar ca nu e bun de nimic!
Dupa un timp Pancinello a ajuns sa creada ce se spunea despre el: „Asa este, nu sunt bun de nimic!”, isi spunea el.
In rarele dati cand iesea din casa statea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simtea mai in largul lui.
Intr-o zi, se intalni cu un omulet total diferit de ceilalti: nu avea nici stelute, nici buline. Era din lemn si atat. Era o fata pe nume Lucia.
Sa nu credeti ca oamenii nu incercau sa lipeasca etichete si pe ea! Incercau numai ca nu ramaneau lipite ci cadeau. Fiindca nu avea nici o bulina unii o admirau atat de mult incat se grabeau sa-i lipeasca o steluta. Dar nici una nu statea lipita. Altii insa o priveau cu dispret fiindca nu avea nici o stea si atunci vroiau sa ii lipeasca o bulina dar si aceasta cadea imediat.
- Ca ea vreau sa fiu!, ii trecu prim minte lui Pancinello. Nu mai vreau sa primesc etichete de la ceilalti!
Asa ca o intreba pe Lucia cum se face ca ea nu are nici o eticheta.
- Nu este mare lucru, ii raspunse ea. In fiecare zi ma duc sa il vad pe Eli.
- Pe Eli?
- Da, pe Eli, tamplarul, imi place sa stau cu el in atelier.
- Dar de ce?
- Ce ar fi sa descoperi singur? Du-te la el sus pe deal! Si cu aceste cuvinte, Lucia se intoarse si pleca.
- Dar crezi ca-i va face placere sa ma vada?!?, striga el dupa ea.
Insa Lucia nu-l mai auzii. Asa ca Pancinello se intoarse acasa, se aseza la fereastra si incepu sa se uite cum alergau omuletii de colo-colo, lipindu-si etichetele unul pe celalalt.
- Dar nu este drept!, isi spuse el suparat. Si pe loc se hotari sa mearga le Eli.
Se indrepta spre deal si urca pe cararea stramta pana ce ajunse in varf. Cand intra in atelier, facu ochii mari de uimire. Toate obiectele erau URIASE. Scaunul era cat el de inalt. Ca sa vada ce se afla pe bancul de lucru trebui sa se ridice pe varfuri. Ciocanul era lung cat bratul lui! Inghiti in sec si isi zise:
- Eu aici nu raman!, si se indrepta spre iesire. Dar chiar atunci isi auzi numele:
- Pancinello, tu esti?, se auzi un glas patrunzator. Cat ma bucur sa te vad, Pancinello! Vino mai aproape, vreau sa te vad mai bine!
Pancinello se intoarse incet si il privi pe mesterul tamplar, un barbat inalt, cu o barba stufoasa.
- Stii cum ma cheama?, il intreba Pancinello.
- Bineinteles ca stiu, doar eu te-am creat! Eli se pleca, il ridica de jos si il aseza langa el pe banca. Hmm… Se pare ca ai adunat ceva etichete…
- Nu am vrut, Eli! Am incercat din rasputeri sa fiu bun!
- Pancinello, copilul meu, in fata mea nu este nevoie sa te aperi! Mie nu-mi pasa ce spun ceilalti despre tine!
- Chiar nu-ti pasa?
- Nu, si nici tie nu ar trebui sa-ti pese! Cine sunt ei – sa imparta etichete bune sau rele? Si ei sunt tot omuleti de lemn ca tine. Nu conteaza ce gandesc ei, Pancinello. Conteaza doar ceea ce gandesc eu, Iar eu cred ca esti o persoana tare deosebita!
- Eu, deosebit? De ce as fi deosebit? Nu pot sa merg repede, nu pot sa sar, vopseaua mi se duce. De ce as insemna ceva pentru tine?
Eli se uita la Pancinello, isi puse mana pe umarul lui micut si spuse incet:
- Fiindca esti al meu, de aceea insemni foarte mult pentru mine!
Nimeni… niciodata… nu-l mai privise astfel pe Pancinello… si in plus, cel care-l privea astfel era chiar creatorul lui! Nici nu mai avea cuvinte…
- In fiecare zi am sperat ca vei veni la mine, continua apoi Eli.
- Am venit fiindca m-am intalnit cu cineva care nu avea nici un fel de etichete, raspunse Pancinello.
- Stiu, mi-a povestit despre tine.
- De ea de ce nu se prind etichetele?
- Fiindca a hotarat ca este mai important ce gandesc eu despre ea, decat ce gandesc altii. Etichetele se lipesc de tine doar daca le lasi!
- Cum adica?
- Etichetele se lipesc doar daca le consideri importante. Dar cu cat te increzi mai mult in dragostea mea, cu atat mai putin iti pasa de etichetele pe care ti le pun ceilalti oameni. Intelegi?
- Pai, nu prea…
- Vei intelege cu timpul. Acum esti inca plin de buline negre. Deocamdata iti va fi de ajuns sa vii la mine in fiecare zi, iar eu iti voi aduce aminte cat de important esti pentru mine.
Eli il puse jos pe Pancinello. In timp ce acesta se indrepta spre usa, Eli ii spuse:
- Nu uita, esti o persoana deosebita fiindca eu te-am creat! Iar eu nu gresesc niciodata!
Pancinello nu se opri din mers, dar gandi: “Cred ca Eli chiar vorbeste serios. Poate are dreptate!”
Si chiar in clipa aceea cazu de pe el o bulina…
de Max Lucado
www.maxlucado.com
http://www.damaideparte.ro/index.php/esti-special-pancinello-de-max-lucado/747/2/
