12 teme principale ale gândirii existențialiste
(după E. Mounier, Introduction aux existentialismes, éd. Gallimard, 1962. Vezi și Jean-Paul Sartre, Existențialismul este un umanism)
Contingența ființei umane
Ființa umană nu este o ființă necesară; fiecare dintre noi ar putea la fel de bine să nu fie. Omul există, pur și simplu, este o ființă de prisos.
Neputința rațiunii.
Rațiunea nu îi este de ajuns omului pentru a-și lumina destinul.
Devenirea ființei umane.
Existențialismul nu este o filozofie a chietudinii; el îl invită pe om să-și construiască viața prin efort, printr-o transcendere de fiecare clipă a stării sale prezente.
Fragilitatea ființei umane.
Sunt mereu expus propriului meu sfârșit, distrugerii mele ca ființă umană, deoarece eu nu exist ca atare decât prin efortul meu. De aici sentimentul de angoasă care ne însoțește existența.
Alienarea.
Omul în perspectiva sfârșitului este înstrăinat de el însuși, nu mai are nici stăpânirea, nici posesiunea sinelui.
Finitudinea și urgența morții.
Filozofii existențialiști reacționează hotărât împotriva tendinței noastre de a ne ascunde acest adevăr fundamental, că existența noastră e finită și se îndreaptă către moarte.
Singurătatea și secretul.
Fiecare ființă umană se simte solitară, impenetrabilă celorlalți.
Neantul.
Existențialiștii atei subliniază ideea că omul este o ființă-a-neantului, el survine din neant și se îndreaptă către el.
Devenirea personală.
Omul nu trebuie să-și trăiască viața de pe o zi pe alta, în inconștiență față de destinul propriu, ci trebuie să acceadă la o viață cu adevărat personală și conștientă.
Angajarea.
Omul înseamnă libertate; pentru a-și construi viața, el trebuie să opteze, să aleagă în permanență, să se angajeze în raport cu destinul său și cu al celorlalți. Alegerea fiind o necesitate (faptul de a nu alege constituie, de asemenea, o alegere), este preferabilă alegerea conștientă, angajarea într-un destin personal alături de ceilalți.
Celălalt.
Omul constată că în realitate nu este singur: el este o ființă alături de cei cu care e nevoit să existe; ființa umană este ființa-împreună (Mitsein, cf. Heidegger).
Viața expusă.
Omul trebuie să acționeze, să îndrăznească, să-și pună în joc viața - sub permanenta privire și judecata inevitabilă a celorlalți
sursa: Wikipedia
Se afișează postările cu eticheta existentialism. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta existentialism. Afișați toate postările
miercuri, 15 septembrie 2010
joi, 9 septembrie 2010
GESTALT TERAPIA
Gestalt-terapia (Fritz Perls) este o abordare existenţialistă bazată pe premisa că
„oamenii trebuie să-şi găseasă propriul drum în viaţă şi să accepte responsabilitatea personală, dacă aspiră la obţinerea maturităţii".
Fără conştientizare, clientul nu posedă instrumentele necesare pentru schimbarea personalităţii.
Fiind în legătură cu experienţa sa subiectivă şi cu realitatea, persoana devine unitară şi întreagă.
Devenind conştient, clientul va putea să-şi organizeze propria existenţă într-o manieră plină de sens.
După I. Mitrofan (1999, p. 22), terapeuţii gestaltişti
„... caută să declanşeze în clienţi capacitatea de a deveni observatori conştienţi în prezent ai propriilor lor trăiri şi experienţe trecute, readuse pe scena prezentului şi reexperimentate pentru a deveni comprehensibile".
Scopul final este obţinerea conştiinţei depline, experienţa conflictelor interne, rezolvarea dihotomiilor prin integrarea lor şi aplecarea asupra impasului care stă în calea completării acţiunilor neterminate.
In viziunea lui Perls, oamenii poartă cu ei în viaţă o serie de conflicte şi traume nerezolvate. Sentimentele neexprimate de teamă, durere, vină, anxietate sunt aduse în cadrul unor noi relaţii. Nu putem să evoluăm decât dacă vom putea să ne încheim afacerile noastre mai vechi.
Terapeutul gestaltist se va concentra pe sentimentele clientului său, conştientizarea de moment, mesajele corpului, energia, evitarea şi blocajele în conştientizare.
Clienţii sunt ajutaţi să înveţe să-şi folosescă simţurile deplin, să fie atenţi la mesajele limbajului nonverbal, mai ales cele legate de mesajele corpului.
O mare parte din gândirea noastră este o modalitate de a evita sentimentele şi de aceea, accentul se pune pe simţirea directă, pe experienţa lui „aici şi acum". Postura, mişcările, gesturile, vocea, ezitările unui client spun o întreagă istorie. „Adevărata comunicare stă în spatele cuvintelor" (Perls, 1969).
De asemenea, terapeutul gestaltist se concentrează pe anularea efectelor de deresponsabilizare ale diferitelor aspecte de limbaj, cum ar fi: vorbirea impersonală care înlocuieşte personalizarea; ambiguitatea lui „poate", „un fel de", „posibil", „probabil", „se pare că", „bănuiesc" sunt înlocuite cu afirmaţii clare şi directe; „trebuie", „este necesar să" reprezintă expresii care neagă responsabilitatea personală şi sunt înlocuite cu „eu vreau să", „eu doresc să", „eu aleg să". în acest mod, clientul va fi ajutat să-şi câştige libertatea alegerilor şi responsabilitatea.
Cel mai important aspect al terapiei este relaţia dintre terapeut şi client.
Se consideră că din interacţiunea terapeutică, clientul învaţă despre el însuşi şi va fi capabil să se schimbe.
"A veni în întâmpinare" şi „a intra în rezonanţă" cu clientul sunt două atribute de bază în activitatea terapeutului gestaltist. In acest demers, nu atât tehnicile şi strategiile terapeutice sunt importante, cât atitudinile şi comportamentul terapeutului manifestate în relaţie cu clientul său.
I. Mitrofan (1999, p. 24-25) susţine că relaţia terapeutică presupune existenţa a patru caracteristici de bază ale dialogului terapeut-client (apud G. Yontef şi J. Simkin, 1989):
Includerea
Reprezintă un mod de a intra „în pielea altuia" (fie o persoană semnificativă din viaţa clientului, fie altcineva din grupul terapeutic, fie el însuşi aflat într-o altă ipostază), fără a-l judeca, analiza sau interpreta, în timp ce îşi păstrează simultan sensul prezenţei sale separate şi autonome. Dialogul terapeutic se centrează pe explorarea şi conştientizarea relaţiei eu-tu sau eu-el, din perspectiva lui „tu" şi a lui „el". Aşadar, se pune un accent deosebit pe stimularea capacităţii empatice a clientului, în scopul sporirii puterii discriminatorii a persoanei, atât în raport cu sine, cât şi cu alţii.
Prezenţa
Terapeutul îşi dezvăluie din Eul său de adult unele experienţe personale care pot ajuta la procesul de conştientizare
a clientului său.
Terapeutul se exprimă pe sine clientului, se autodezvăluie, emite afirmaţii despre sine, îndeosebi în situaţiile în care clientul nu descoperă în mod spontan o anumită informaţie semnificativă.
Unele dezvăluiri ale terapeutului pot fi antiterapeutice, cum sunt confesiunile sau exprimarea persuasivă a propriilor convingeri şi credinţe.
Autodezvăluirea reclamă responsabilitate din partea terapeutului, înţelepciune personală şi autoconştientizare.
Responsabilitatea în a dialoga
Terapeutul gestaltist are răspunderea modului în care se întâmplă dialogul, abandonându-se pe sine şi implicându-se în interacţiune, dar implicându-l în egală măsură şi pe client să devină responsabil în acest dialog.
Răspunderea pentru dialog este de a-l lăsa să se desfăşoare ca un fenomen natural şi autentic.
Dialogul este trăit, simţit, pe viu în terapia gestaltistă, modalităţile de dialog sunt foarte diverse şi implică dansul, mişcarea simbolică expresivă, ritmurile şi sunetele, muzica şi cuvântul.
Metafora (în expresie verbală, ritmic-melodică sau corporală) devine un instrument de mare importanţă în dialogul terapeutic.
Explicarea experienţei prin mijloace expresiv-nonverbale constituie o importantă contribuţie a gestalt-terapiei.
In privinţa metodelor folosite de terapeuţii gestaltişti, G. Corey (1991, p. 245) realizează o distincţie între „exerciţii" şi „experimente".
Astfel, exerciţiile sunt utilizate pentru a evoca anumite emoţii ale clientului (cum ar fi exprimarea furiei), iar experimentele, prin contrast, se dezvoltă din interacţiunea client-terapeut.
Aceste experimente au drept obiectiv lucrul asupra conflictelor şi blocajelor clientului, încurajând spontaneitatea şi inventivitatea acestuia.
Prin intermediul experimentelor, clientul trăieşte, în mod actual, sentimentele pe care le asociază cu propriile sale conflicte, în loc de a vorbi într-o manieră detaşată despre acestea.
Ceea ce se învaţă dintr-un experiment este surprinzător atât pentru client, cât şi pentru terapeut.
Natura experimentului în Gestalt-terapie depinde de problema clientului şi de experienţa sa de viaţă, iar tehnicile trebuie să fie aplicate în mod flexibil, în funcţie de reacţia clientului.
Prudenţa în utilizarea tehnicilor gestaltiste este legată de faptul că majoritatea acestora presupun confruntarea.
De aceea, clienţii trebuie să dorească într-adevăr să-şi asume riscul de a se schimba, în acest sens autoconfruntarea devenind crucială.
Confruntarea nu trebuie privită ca fiind orientată spre slăbiciunile omului, ci reprezintă o expresie autentică a preocupării terapeutului pentru creşterea clientului.
Respectul terapeutului faţă de client reprezintă o componentă esenţială a unei confruntări eficiente.
In cele din urmă, clientul trebuie să decidă pentru el însuşi dacă vrea să accepte această invitaţie de a învăţa mai mult despre el însuşi.
sursa: http://www.despresuflet.ro/forum/psihoterapii-umanist-existentiale-experientiale-f14/psihoterapia-existentialista-t177.html
Gestalt-terapia (Fritz Perls) este o abordare existenţialistă bazată pe premisa că
„oamenii trebuie să-şi găseasă propriul drum în viaţă şi să accepte responsabilitatea personală, dacă aspiră la obţinerea maturităţii".
Fără conştientizare, clientul nu posedă instrumentele necesare pentru schimbarea personalităţii.
Fiind în legătură cu experienţa sa subiectivă şi cu realitatea, persoana devine unitară şi întreagă.
Devenind conştient, clientul va putea să-şi organizeze propria existenţă într-o manieră plină de sens.
După I. Mitrofan (1999, p. 22), terapeuţii gestaltişti
„... caută să declanşeze în clienţi capacitatea de a deveni observatori conştienţi în prezent ai propriilor lor trăiri şi experienţe trecute, readuse pe scena prezentului şi reexperimentate pentru a deveni comprehensibile".
Scopul final este obţinerea conştiinţei depline, experienţa conflictelor interne, rezolvarea dihotomiilor prin integrarea lor şi aplecarea asupra impasului care stă în calea completării acţiunilor neterminate.
In viziunea lui Perls, oamenii poartă cu ei în viaţă o serie de conflicte şi traume nerezolvate. Sentimentele neexprimate de teamă, durere, vină, anxietate sunt aduse în cadrul unor noi relaţii. Nu putem să evoluăm decât dacă vom putea să ne încheim afacerile noastre mai vechi.
Terapeutul gestaltist se va concentra pe sentimentele clientului său, conştientizarea de moment, mesajele corpului, energia, evitarea şi blocajele în conştientizare.
Clienţii sunt ajutaţi să înveţe să-şi folosescă simţurile deplin, să fie atenţi la mesajele limbajului nonverbal, mai ales cele legate de mesajele corpului.
O mare parte din gândirea noastră este o modalitate de a evita sentimentele şi de aceea, accentul se pune pe simţirea directă, pe experienţa lui „aici şi acum". Postura, mişcările, gesturile, vocea, ezitările unui client spun o întreagă istorie. „Adevărata comunicare stă în spatele cuvintelor" (Perls, 1969).
De asemenea, terapeutul gestaltist se concentrează pe anularea efectelor de deresponsabilizare ale diferitelor aspecte de limbaj, cum ar fi: vorbirea impersonală care înlocuieşte personalizarea; ambiguitatea lui „poate", „un fel de", „posibil", „probabil", „se pare că", „bănuiesc" sunt înlocuite cu afirmaţii clare şi directe; „trebuie", „este necesar să" reprezintă expresii care neagă responsabilitatea personală şi sunt înlocuite cu „eu vreau să", „eu doresc să", „eu aleg să". în acest mod, clientul va fi ajutat să-şi câştige libertatea alegerilor şi responsabilitatea.
Cel mai important aspect al terapiei este relaţia dintre terapeut şi client.
Se consideră că din interacţiunea terapeutică, clientul învaţă despre el însuşi şi va fi capabil să se schimbe.
"A veni în întâmpinare" şi „a intra în rezonanţă" cu clientul sunt două atribute de bază în activitatea terapeutului gestaltist. In acest demers, nu atât tehnicile şi strategiile terapeutice sunt importante, cât atitudinile şi comportamentul terapeutului manifestate în relaţie cu clientul său.
I. Mitrofan (1999, p. 24-25) susţine că relaţia terapeutică presupune existenţa a patru caracteristici de bază ale dialogului terapeut-client (apud G. Yontef şi J. Simkin, 1989):
Includerea
Reprezintă un mod de a intra „în pielea altuia" (fie o persoană semnificativă din viaţa clientului, fie altcineva din grupul terapeutic, fie el însuşi aflat într-o altă ipostază), fără a-l judeca, analiza sau interpreta, în timp ce îşi păstrează simultan sensul prezenţei sale separate şi autonome. Dialogul terapeutic se centrează pe explorarea şi conştientizarea relaţiei eu-tu sau eu-el, din perspectiva lui „tu" şi a lui „el". Aşadar, se pune un accent deosebit pe stimularea capacităţii empatice a clientului, în scopul sporirii puterii discriminatorii a persoanei, atât în raport cu sine, cât şi cu alţii.
Prezenţa
Terapeutul îşi dezvăluie din Eul său de adult unele experienţe personale care pot ajuta la procesul de conştientizare
a clientului său.
Terapeutul se exprimă pe sine clientului, se autodezvăluie, emite afirmaţii despre sine, îndeosebi în situaţiile în care clientul nu descoperă în mod spontan o anumită informaţie semnificativă.
Unele dezvăluiri ale terapeutului pot fi antiterapeutice, cum sunt confesiunile sau exprimarea persuasivă a propriilor convingeri şi credinţe.
Autodezvăluirea reclamă responsabilitate din partea terapeutului, înţelepciune personală şi autoconştientizare.
Responsabilitatea în a dialoga
Terapeutul gestaltist are răspunderea modului în care se întâmplă dialogul, abandonându-se pe sine şi implicându-se în interacţiune, dar implicându-l în egală măsură şi pe client să devină responsabil în acest dialog.
Răspunderea pentru dialog este de a-l lăsa să se desfăşoare ca un fenomen natural şi autentic.
Dialogul este trăit, simţit, pe viu în terapia gestaltistă, modalităţile de dialog sunt foarte diverse şi implică dansul, mişcarea simbolică expresivă, ritmurile şi sunetele, muzica şi cuvântul.
Metafora (în expresie verbală, ritmic-melodică sau corporală) devine un instrument de mare importanţă în dialogul terapeutic.
Explicarea experienţei prin mijloace expresiv-nonverbale constituie o importantă contribuţie a gestalt-terapiei.
In privinţa metodelor folosite de terapeuţii gestaltişti, G. Corey (1991, p. 245) realizează o distincţie între „exerciţii" şi „experimente".
Astfel, exerciţiile sunt utilizate pentru a evoca anumite emoţii ale clientului (cum ar fi exprimarea furiei), iar experimentele, prin contrast, se dezvoltă din interacţiunea client-terapeut.
Aceste experimente au drept obiectiv lucrul asupra conflictelor şi blocajelor clientului, încurajând spontaneitatea şi inventivitatea acestuia.
Prin intermediul experimentelor, clientul trăieşte, în mod actual, sentimentele pe care le asociază cu propriile sale conflicte, în loc de a vorbi într-o manieră detaşată despre acestea.
Ceea ce se învaţă dintr-un experiment este surprinzător atât pentru client, cât şi pentru terapeut.
Natura experimentului în Gestalt-terapie depinde de problema clientului şi de experienţa sa de viaţă, iar tehnicile trebuie să fie aplicate în mod flexibil, în funcţie de reacţia clientului.
Prudenţa în utilizarea tehnicilor gestaltiste este legată de faptul că majoritatea acestora presupun confruntarea.
De aceea, clienţii trebuie să dorească într-adevăr să-şi asume riscul de a se schimba, în acest sens autoconfruntarea devenind crucială.
Confruntarea nu trebuie privită ca fiind orientată spre slăbiciunile omului, ci reprezintă o expresie autentică a preocupării terapeutului pentru creşterea clientului.
Respectul terapeutului faţă de client reprezintă o componentă esenţială a unei confruntări eficiente.
In cele din urmă, clientul trebuie să decidă pentru el însuşi dacă vrea să accepte această invitaţie de a învăţa mai mult despre el însuşi.
sursa: http://www.despresuflet.ro/forum/psihoterapii-umanist-existentiale-experientiale-f14/psihoterapia-existentialista-t177.html
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
