joi, 15 aprilie 2010

Ce este FERICIREA?

Fericirea… atat de aproape


“Fericirea este starea noastra naturala. Fericirea este starea naturala a micilor copii, carora le apartine imparatia pana vor fi contaminati si murdariti de stupiditatea societatii si culturii.” – Anthony de Mello.

Ce este fericirea?…poate v-ati intrebat de nenumarate ori. De ce nu putem atinge acea stare asa-numita “fericire” intr-o maniera facila? De ce este atat de greu?….ca doar fericirea este un sentiment ca si toate celelalte, este la fel de simplu ca tristetea, ca ura, ca mania, ca invidia, ca nelinistea, ca dragostea…De ce fericirea este cel mai greu de atins si mai ales de mentinut? De ce o viata intreaga suntem capabili sa ne agatam de un sentiment de alta natura si sa il mentinem? De ce nu putem face acelasi lucru si cu fericirea? De ce putem simti invidie pentru o anumita persoana inca de la o varsta frageda, lasand acest sentiment sa ne insoteasca pe tot parcursul vietii noastre? Iar fericirea, daca o atingem, o lasam atat de usor sa ne scape din maini? Suntem, oare, programati genetic sa fim nefericiti, sa nu ne simtim impliniti, sa fim un cumul de sentimente negative care sa ne afecteze intreaga viata?

Oare asta a vrut Domnul nostru cand ne-a creat dupa chipul si asemanarea Lui?

Atatea intrebari care ne framanta de-a lungul efemerei existente pe acest pamant…

Solutia este extrem de simpla si se regaseste in fiecare dintre noi. Totul este sa stim sa o cautam in sinele profund si ori de cate ori suntem cuprinsi de deznadejde sa facem apel la acel punct din noi unde salasluieste aceasta, iar apoi sa o aducem la suprafata, dandu-i voie sa puna stapanire pe noi insine si pe cei din jur.

Toti avem in viata noastra momente de deznadejde maxima peste care trecem cu mare greutate si pe care putem spune ca le depasim datorita scurgerii timpului. Este si scurgerea timpului o solutie. Insa nu este cea adevarata. Timpul nu intotdeauna rezolva problemele. Uneori ele ne insotesc ani de-a randul.

Intr-unul din aceste momente, mi-am depasit temerile si am cerut indrumare unui duhovnic de pe plaiurile natale, desi…am avut de infruntat privirile rautacioase ale cunoscutilor care nu intelegeau de ce deranjez o fata bisericeasca pentru ceva care nu pare a fi concret (intrucat cautarea fericirii nu este un lucru exact, nu poate fi exprimat si definit in cuvinte, nu reprezinta o reteta pentru toata lumea).

Duhovnicul mi-a spus: “Uita-te in spatele tau, uita-te in trecut, uita-te la ceea ce a fost. Ce vezi?”

I-am raspuns ca vad o mare de griji, de evenimente neplacute si negative, vad prieteni care m-au tradat, vad oameni dragi care mi-au fost luati de langa mine, vad nedreptate, vad casnicii care s-au transformat in scrum, vad lacomie, vad castiguri fabuloase, urcusuri pana la cer si coborari pana in focurile iadului, vad lacrimi de tristete, vad si lacrimi de bucurie, vad si zambete, vad si fete dragi, vad si gesturi marunte care m-au ridicat din punct de vedere sufletesc, dar altele care m-au si readus cu picioarele pe pamant sau chiar mai jos de atat, vad decizii gresite, vad fata mamei mele cand imi spunea ca nimeni si nimic nu ma poate atinge vreodata atata timp cat este ea langa mine, o vad din nou pe mama in prag de boala, apoi o vad cand s-a stins, vad frati / surori judecandu-se pentru o bucata de pamant, ii vad blestemandu-se si uitand de tot ceea ce e sfant in adancul lor, vad oameni uitand de valorile in spiritul carora au fost crescuti, vad sange si flori, dar mai presus de toate vad toate lucrurile care m-au adus la tine, evenimente si fapte peste care nu pot trece, pe care mintea mea refuza sa le dea uitarii si care imi macina inima in fiecare zi.

Auzind acestea, duhovnicul spuse: “Uita-te in fata: Ce vezi?”

La aceasta intrebare i-am raspuns ca vad o mare de nelinisti, vad drumuri inchise, vad probleme nerezolvate carora nu le zaresc solutionarea, vad plansete, oameni necajiti, prieteni suparati si bolnavi, vad moarte si mai presus de toate nu vad acea raza de soare si de lumina strecurandu-se prin noianul de lucruri ramase nerezolvate.

La aceasta marturisire, duhovnicul adauga: “Uita-te in dreapta ta, in stanga ta? Ce vezi?”

I-am spus ca nu vad nimic. Nu imi vad prietenii, nu imi vad sotul, nu vad pe nimeni. Sunt singura. Sunt singura intr-un noian de probleme si de necazuri.

“Fericirea o vezi?”

Nu, parinte, nu o vad. Poate exista o urma de fericire (sau mai bine zis bucurie in spatele meu), insa langa mine si in fata mea nu o zaresc.

“Uita-te in sus. Ce vezi?”

Vad un noian de nori care mai de care mai incarcati de ploaie si o raza de soare incercand sa se strecoare printre acestia. Ba chiar, cred ca s-ar putea sa ploua.

“Ei, copil drag, daca ai avea mai mult timp sa te uiti spre cer ai vedea ca evenimentele se succed intr-o anumita ordine, insa intotdeauna, dar absolut intotdeauna dupa ploaie va rasari soarele, dupa noapte va veni zi, dupa furtuna cerul se va insenina. Voi, copiii Domnului va nasteti cu fata catre cer, toata perioada pana cand invatati sa mergeti aveti vreme sa il priviti si sa ii admirati frumusetea, insa pe parcursul vietii, uitati sa va mai ridicati ochii din pamant si sa admirati adevarata imensitate a universului. Dupa nastere, puiul de om sta cu fata in sus pentru ca nu poate merge, vede cerul, vede pasarile, vede soarele, vede norii. Pe masura ce trec anii, omul – fiinta bipeda fiind, isi urzeste drumul prin viata doar privind inainte (si uneori inapoi). Cand imbatraneste, garbovit fiind, priveste mai ales in jos. Cand copilul se naste el are inca in constiinta lui invatamintele pe care i le-a insuflat Dumnezeu inainte de a aparea pe acest pamant. Pe masura ce creste, el le uita incet incet. Aproape fara exceptie oamenii uita ca au fost trimisi din bratele Domnului in bratele parintilor sau ale altor persoane menite sa aiba grija de ei. Nu au fost niciodata azvarliti in neant si lasati singuri. Intotdeauna cineva i-a vegheat. Uita cat de senin zambeau in copilarie, uita ca in sufletele lor de copii nu existau nici ura, nici invidia, nici ambitia profesionala, nici ranchiuna, ci doar dragostea pentru tot ce ii inconjoara. Cei mai multi le uita si nu isi mai aduc aminte de ele niciodata. Uita ca printre noianul de nori de pe cer intotdeauna se va strecura o raza de soare, care daca este primita cu bratele deschise, va creste tot mai mult si mai mult pana cand ne va invada sufletele cu lumina ei.

Raza de soare este speranta, copile drag. Iar speranta mereu apare. Nu o lasa sa iti scape. De cate ori te simti deznadajduit si vezi doar intuneric in jurul tau, uita-te spre cer. Acolo vei vedea raza de soare. Daca nu azi, atunci maine, daca nu maine, atunci poimaine. Pana la urma ea tot va aparea. Nu se poate sa existe cer acoperit doar de nori de acum incolo pentru totdeauna. Cand vei vedea raza de soare, apuc-o strans cu ambele maini si strecoara-ti-o in suflet. Iar de acolo nu o lasa sa iti mai scape niciodata. De cate ori vei simti cum sufletul tau se sfarseste de durere, cheam-o din interiorul tau si ea va aparea din nou. In acelasi timp, priveste la imensitatea universului. Priveste cat de mare este cerul. Poti sa il cuprinzi cu privirea? Nu. Ei, gandeste-te cat de multi oameni suntem pe pamant, cat de mici suntem in comparatie cu universul si cu toate astea…gandeste-te ca acea raza de soare (care este numai una) ne este suficienta tuturor. Toti putem apuca o bucata din ea si ea tot va ramane acolo sus in vazduh. Dumnezeu ne-a dat-o ca sa ne putem agata toti de ea, iar noi ce facem? O lasam acolo si nu ne indreptam privirile in sus. Nu asta a fost vointa Domnului. El ne-a lasat liberul arbitru, ne-a trimis pe pamant cu o farama de indumnezeire in noi, iar noi dam cu piciorul la tot pentru bucuriile efemere pe care le intalnim de-a lungul vietii. Uitam de Dumnezeu si de faptul ca El este acolo pentru noi si a fost dintotdeauna, si mai ales uitam ca va fi si de acum incolo pana la sfarsitul lumii.

Fericirea consta nu in ceea ce avem in spate, nu in ceea ce avem langa noi, nu in ceea ce ne asteapta, ci in absolut tot ceea ce ne da si ne va da creatorul nostru, fie ele bune sau rele. Totul este sa le luam ca pe un mers firesc al lucrurilor, sa nu uitam ca nimic nu ne este dat intamplator, ca nu degeaba am ajuns intr-un anumit moment al existentei noastre si mai ales sa nu uitam ca intotdeauna speranta exista. Totul este sa ridicam ochii spre cer, sa intindem mana, sa ne luam raza de soare pe care sa o ferecam bine in inimile noastre, iar de acolo sa ii dam voie sa iasa atunci cand ne simtim coplesiti. Ea, fiind incuiata in inima fiecaruia, va invada de lumina toata fiinta noastra, iar micile sau mai marile necazuri de care ne vom lovi de-a lungul vietii se vor raporta imediat la imensitatea universului, iar asta ne va ajuta sa trecem mai usor peste ele. Raza de soare este speranta si Duhul Sfant. Toti il avem in noi, toti am privit macar o data spre cer la un anumit moment al vietii. Trebuie doar sa descoperim raza de soare din noi si sa o lasam sa ne invadeze sufletul. Starea asta de lumina, pastreaz-o, copile, in inima ta. Gandeste-te ca nimic nu se intampla fara scop pe lume, iar tot ceea ce trebuie sa se petreaca in viata ta se va petrece cu siguranta. Tu doar urmeaza-ti calea, desfasoara-ti activitatile pe care ai nevoie sa le desfasori, insa pune-L intotdeauna pe Dumnezeu pe primul plan, iar daca vei actiona asa, vei descoperi si fericirea.

Fericirea este deja in tine, doar ca nu ai descoperit cheia catre ea. Insa cheia este tot in tine. Cum atunci de poti lasa sa iasa si sa te invadeze celelalte sentimente omenesti, pe cand fericirii nu ii dai voie sa te invadeze?

Tine minte: Uita-te in spate si vei vedea grijile, uita-te in fata si vei vedea necunoscutul. Uita-te spre cer si vei vedea fericirea. Ia-o de acolo, tine-o in suflet si las-o sa te umple. Nu te da la o parte din calea ei, indiferent daca asta inseamna sa nu mai satisfaci cerintele lumii pervertite in care traim. Fiecare dintre noi suntem la fel de mici in univers, dar totodata la fel de importanti pentru Domnul nostru si aceeasi farama de fericire se regaseste in noi toti. Trebuie doar sa o cautam adanc si sa nu ne pierdem speranta.

Nu gandi ca fericirea este o destinatie, un punct limita care trebuie atins. Odata ce vei ajunge la el vei popsi doar un moment acolo dupa care vei trece mai departe si iar te vei trezi in acelasi proces de cautare.

Uita tot ce te-a invatat societatea in care traiesti despre ce inseamna fericirea si redescoper-o in tine. Revino la starea de copil, adu-ti aminte de raza de speranta si de indumnezeire pe care Domnul ti-a dat-o cand ai venit pe lume si traieste avandu-le mereu in suflet.”

Am plecat de la duhovnic cu sufletul putin strans intrucat am avut impresia ca nu primisem sfaturile concrete si logice pe care mintea mea rationala le astepta. Dar, pe drum…ce sa vezi? Am ridicat privirea spre cer si norii se risipisera. Pe trup am simtit o caldura dulce si raza de soare m-a invaluit in lumina ei. Am zambit si mi-am continuat drumul. Iar in fata mea a rasarit dintr-o data speranta. Mi-am promis sa nu o mai las niciodata sa-mi scape. Am lasat-o sa imi patrunda prin toti porii si din acel moment am stiut ca fericirea exista si ne este atat de la indemana…incat nu pot sa inteleg cum de mi-am ghidat pasii pana atunci in intuneric. Nimic nu e pierdut in viata unui om atata timp cat exista Dumnezeu pe lume, nimic nu poate fi atat de grav atata timp cat El ne vegheaza si fiecare dintre noi am fost lasati cu un scop pe acest pamant (chiar daca scopul Lui nu pare a corespunde intotdeauna cu ideea de scop pe care mintile noastre au creat-o). Iar cat timp suntem pe aici nu trebuie sa alergam dupa fericire. Ea este deja in noi (Dumnezeu a avut grija si de asta), ne-am nascut cu ea si avem acces la maretia ei in orice moment. Fericirea este singurul sentiment cu care copilul este inzestrat inca de la aparitia lui pe lume. Si, O, Doamne, este singurul sentiment pe care il lasam sa plece atat de usor si pe care renuntam a-l mai cauta.

“Fericirea este un fluture, care, atunci cand este urmarit, este intotdeauna la un pas de a fi prins, dar daca stai linistit, se poate aseza pe tine.”


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu